În sfânta Mănăstire a „Portăriţei”, adică în vechea Mănăstire a Ivirilor, privirea închinătorului este atrasă în faţa Uşilor Împărăteşti ale bisericii de măreaţa candelă făcută din argint aurit, care are o greutate de aproape trei kilograme. Artistul a lucrat‑o cu migală şi fără grabă. Pare făcută pentru veşnicie. Este prinosul evlaviei unor închinători credincioşi. Ea seamănă cu un străjer care, stând în faţa Uşilor Împărăteşti, păzeşte Sfântul Altar şi nu îngăduie intrarea în „Sfânta Sfintelor” şi nici privirea profanatoare a necredincioşilor.
Candela aceasta este vocea netrupească şi solul dumnezeiesc al Maicii Domnului care vesteşte întâmplările fericite sau nefericite ce urmează să aibă loc. Din când în când se întâmplă un fenomen neobişnuit, o minune văzută care se petrece timp de mai multe zile: candela, datorită energiei Puterilor Cereşti, se mişcă singură sub formă de oscilaţii sau elipsoidal, ca un pendul ceresc. Această candelă, care se mişcă singură, pentru un timp nu mai respectă legea gravitaţiei.
Candela se mai mişcă uneori la praznicul „Adormirii Maicii Domnului”, la Praznicele Împărăteşti şi foarte rar la slujbele din zilele obişnuite. Această minune se petrece de obicei la privegherile de toată noaptea şi este văzută de către toţi cei aflaţi în biserică. Atunci monahii şi închinătorii sunt cuprinşi de emoţie şi de teamă. Închinătorii care vin din lumea amăgitoare şi tulburată a oraşelor şi pentru prima dată în viaţa lor devin martorii unui astfel de fenomen, sunt stăpâniţi de sentimente negrăite. Unii sunt cuprinşi de mustrări de conştiinţă pentru toate faptele bune pe care nu le‑au făcut şi pentru toate cele rele pe care le‑au făcut împotriva clericilor, a monahilor şi a Bisericii lui Iisus Hristos Cel Răstignit. Mişcarea candelei învaţă mult mai multe decât mii de predici şi mii de cărţi.
După vechea tradiţie, care este păstrată cu evlavie până astăzi de bătrânii mănăstirii, prin mişcarea candelei Maica Domnului transmite câteva mesaje:
„Mişcarea candelei e socotită o dovadă de netăgăduit a prezenţei Maicii Domnului în biserică în acele clipe, care le vorbeşte celor de faţă:
«Iată semnul! Îl vedeţi. Sunt alături de voi, particip şi eu la sărbătoare şi împreună‑prăznuiesc cu monahii şi cu prietenii Fiului meu şi cu ceilalţi credincioşi care au venit de departe pentru a sărbători împreună marele praznic, această sărbătoare. Fiii prăznuiesc împreună cu Mama şi Mama împreună cu fiii! Îi binecuvintez pe cei ce iubesc virtutea şi pe cei care se sârguiesc către faptele bune, iar celor nepăsători le dau sfatul matern de a se îndrepta, deoarece cu toată milostivirea mea către ei, nu pot să ajut la mântuirea celor care sunt nepăsători faţă de sufletele lor»” (I. Hagifatis).
Prin acest semn dumnezeiesc al candelei, care prevesteşte întâmplările care urmează să vină, Născătoarea de Dumnezeu ne arată deosebita purtare de grijă pentru„moştenirea” ei, care este Sfântul Munte, şi cât de mult se îngrijeşte pentru mântuirea şi pregătirea monahilor.
Cu această candelă de sine‑mişcătoare din faţa Uşilor Împărăteşti ale bisericii mari din Mănăstirea Iviru s‑a petrecut şi următoarea minune pe care a văzut‑o tânărul care aprindea candelele, pentru a‑l învăţa cât de curat trebuie să‑şi păzească sufletul în acest loc sfânt care este Muntele Athos, unde a venit să se afierosească. Pentru că în locul acesta se simte pretutindeni prezenţa Născătoarei de Dumnezeu, care săvârşeşte lucruri minunate.
Cândva un tânăr care aprindea candelele în biserica mare din Mănăstirea Iviru şi care nu ştia nimic despre minunea săvârşită din când în când de candela agăţată în faţa Sfintelor Uşi, a văzut‑o mişcându‑se şi a crezut că aceasta se întâmplă fiindcă se făcuse curent prin biserică. Pentru a opri mişcarea ei continuă, s‑a gândit să umple candela cu nisip, ca să se facă mai grea, şi astfel să rămână nemişcată.
În ziua următoare, la ivitul zorilor, când a coborât în biserică să aprindă candelele, uimit şi înfricoşat a văzut acest lucru minunat:
Candela se desprinsese de agăţătoarea ei, căzuse, dar stătea dreaptă, cu toate că forma ei se termină jos într‑un vârf ascuţit. Iar flacăra ei ardea ca înainte, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Cuprins de frică, a golit nisipul şi a aşezat din nou candela la locul ei, după care a alergat plângând să‑şi mărturisească păcatul său. În acelaşi timp propovăduia noua minune şi o slăvea pe Maica Domnului „Portăriţa”, pentru că ea însăşi găsise de cuviinţă să‑i arate un astfel de lucru minunat, care i‑a alungat îndoiala şi l‑a învăţat că „acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii”. De atunci a început să‑şi împlinească cu mai multă râvnă îndatoririle sale duhovniceşti, ştiind că aceasta este plăcut înaintea ocrotitoarei Sfântului Munte.
Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos.
