Focul care nu mistuie

Dumnezeu S-a descoperit înaintea lui Moise în în­fă­țișarea unui rug care ar­dea, dar nu se mistuia. Adică în chipul inimii omului. Pentru că numai inima omului poate cuprinde în ea focul ceresc, al iubirii dum­ne­ze­iești care arde cu putere, dar nu distruge, ci purifică, regenerează, desăvâr­șeș­te. Numai inima omului este vrednică a fi asemenea rugului aprins, iar fără de lumina dumnezeiască devine precum un braț de vreascuri uitate în ploaie, care nu folosesc la nimic.

Tot Moise este cel care, după ce vorbea cu Dumnezeu, se întorcea la oameni având un chip atât de luminos, încât trebuia să și-l acopere cu un văl pentru a putea comunica împreună cu semenii lui. Pentru că omul lui Dumnezeu cunoaște bucuria, luminarea interioară, frumu­se­țea dumnezeiască și toate acestea i se comunică și-l transfigurează.

Și asemenea lui Moise au fost mulți Sfinți. Toți L-au cunoscut pe Dumnezeu ca lumină și toți au devenit la rândul lor lumină. Îmi place în mod deosebit descrierea pe care părintele Ioanichie Bălan a făcut-o Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, spunând despre el că „noaptea făcea slujbele rânduite în Biserică, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat (s.n.)” (Patericul românesc, Vânători, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 613). Chipul luminat este întotdeauna o „urmă” a focului care arde, dar nu mistuie, a căldurii duhovnicești care cuprinde inima și mintea omului în asemenea măsură, încât transfigurează și trupul acestuia. Sfinții pot să-și ascundă nevoințele, reușesc să inducă în eroare asupra experien­ței lor duhovnicești, pretind că alții au împlinit ceea ce, de fapt, le apar­ține. Un singur lucru îi va da de gol însă întotdeauna, dincolo de toate virtu­țile lor: chipul luminat.

Iar Sfântul Ioan Iacob avea întotdeauna o astfel de înfățișare, care transmitea și celorlalți căldură sufletească, bucurie și pace. Într-o lume atât de posomorâtă, atât de abătută, în care predomină chipurile întunecate, gri la culoare precum asfaltul care sufocă natura pretutindeni, o față luminoasă strălucește asemenea unei stele singuratice în mijlocul unui cer negru ca smoala. Și îți poate reda zâmbetul, speranța, trăirea vie, pentru că îți amintește de Dumnezeu, Cel ce pururea iubește și luminează viața mohorâtă a oamenilor.

Nu ezit să așez posomorârea în rândul păcatelor care denotă o afec­țiune a sufletului. Așa cum chipul luminos transmite credință și nădejde, chipul întunecat propagă întristare și nemulțumire. Sfinții îți dau curaj, te ridică din abisul propriului suflet spre culmi pe care nu le cunoșteai înainte. Oamenii dedați păcatelor te descurajează la fiecare pas, te afundă în tot felul de gânduri și probleme, îți transmit o stare de neliniște și tulburare, îți arată propriul lor întuneric, prezentându-l ca pe o lumină deosebită. Iar posomorârea este confundată atât de des cu seriozitatea. Dar, cu toate că Sfinții au fost cei mai serioși oameni, cei mai dedicați lucrului lor duhovnicesc, nu au crezut niciodată că este o virtute faptul de a deveni nesuferit tuturor celor din jur, prizonier al unei stări în care „ți s-au înecat corăbiile”. Să te întorci după o zi de mun­că și o noapte de priveghere cu chipul luminat înseamnă să fi câș­tigat din ambele ceea ce este mai de preț și nimeni, niciodată, nu va putea să-ți ia: bucuria de a fi împreună cu Dumnezeu. O bucurie pe care o trecem atât de ușor cu vederea, dar pe care Sfinții o trăiau permanent. Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ a oferit această bucurie tuturor celor pe care i-a întâlnit, ba chiar și ființelor necuvântătoare, în special păsărilor din pustia unde și-a petrecut ultima parte a vieții. Când a trecut la cele veș­nice, acestea au intrat în număr mare în peștera unde cuviosul era prohodit și, după mărturia starețului Amfilohie, prezent acolo: „zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărțile, băteau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se așezau și pe el, pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră” (Patericul românesc, p. 615).

Păsări care privegheau deasupra unui rug aprins, care ardea, dar nu se mistuia: Sfintele Moaște ale Cuviosului Ioan Iacob. Și oricine merge și se atinge de acest rug sfânt în care Dumnezeu S-a preaslăvit nu este trecut cu vederea. Doar să vrea, la rândul său, să fie și el în rândul celor care caută focul care nu mistuie. Focul iubirii dumnezeiești.

Pr. Adrian Agachi

Sursa: http://ziarullumina.ro

Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 21, 28-33)

Next Post

Martiriul – rugăciune și iubire pentru toți

Related Posts
Total
0
Share