Preot Ioan Istrati
Anu trecut mă sună doi tineri, soț și soție, că vor să vorbim. Accept și ne vedem la Biserică, pe băncuță. Când i-am văzut am rămas paf. Erau devastați. Ea avea niște cearcăne negre de atâta plâns. El mergea gârbovit, cu ochii în pământ. Îi întreb: ce s-a întâmplat? Femeia izbucnește în plâns. Îmi arată niște hârtii tipărite. Într-un târziu aflu: copilul lor de un an are cancer avansat, nu mai e nimic de făcut.
Bărbatul, cu răsuflarea tăiată: unde este Dumnezeu, dacă o exista? Copilul nostru n-are nicio vină. Și lacrimi fără număr.
Mi se ridică sângele în cap.
Răspund: Dumnezeu este unde l-ați lăsat, unde l-ați părăsit. Copilul e un înger, n-are nicio vină, dar voi aveți. Neamul stricat de păcate. Câte avorturi aveți, doamnă? Patru, îngaimă ea pierdută.
Mă dezlănțui. Patru prunci tăiați în bucăți, nebotezați, lăsați să putrezească în clor, suflete care urlă mamă la Dumnezeu. Mii de nopți dormite care trebuiau să fie privegheri, miliarde de zâmbete ucise, miliarde de îmbrățișări pierdute, o veșnicie în suferință, blestemul și amarul veșnic.
În clipa când ai ucis, ai devenit sclavul diavolului, duhul morții. Sunteți niște sclavi, legați în lanțuri. Dumnezeu n-are nicio treabă cu voi. L-ați ucis în ochii sfinți ai pruncilor pe care i-ați hăcuit.
Soții plâng în hohote. Plâng și eu. Lumea care trece pe stradă vede cum un popă prost plânge lângă niște oameni pierduți.
Dar nu e totul pierdut. Plângeți toată viața voastră pentru crimă. Rugați-vă. Schimbați-vă viața. Adoptați prunci. Faceți milostenie. Botezați copii săraci. Iubiți micuțul care se stinge.
Părinte, zice bărbatul, nimeni nu ne-a mai sfărâmat așa. Preoții unde am fost ne-au mângâiat.
V-au mângâiat pe cap pentru că nu îi doare iadul din voi. Vor doar un bănuț și gata.
Pleacă zdrobiți. Mă sună că pruncul s-a stins. Și-au schimbat viața. Sunt nelipsiți de la Biserică. Au botezat un bebeluș sărac.
Frângerea din iubire e doar temeiul zidirii din nou. Ca la Frângerea pâinii.
