Ghimpele Sfântului Apostol Pavel

Mulți teologi și-au pus problema care anume „ghimpe” îl chinuia pe Sfântul Apostol Pavel. El nu ne lămurește acest lucru, însă există diferite interpretări, întemeiate pe mărturii indirecte.

Unii cred că „ghimpele din trup” este satana, care îi asmutea mereu asupra Apostolului pe iudei şi pe păgâni, care îl cleveteau și îl prigoneau fără cruțare. El trimitea necazuri și lipsuri asupra Apostolului cu îngăduința lui Dumnezeu, potrivit unei iconomii dumnezeieşti aparte. Alţi autori presupun că „ghimpele” este pofta trupească sau ispita de a se îndoi în credință și de a înceta propovăduirea.

Totuşi, Apostolul a avut în vedere, cel mai degrabă, niște suferințe fizice cumplite produse de lucrarea diavolească. Această părere este împărtășită de Sfinții Irineu al Lyonului, Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ieronim, Grigorie cel Mare, în parte de Ioan Gură de Aur şi Augustin. Apostolul suferea, probabil, de o inflamaţie purulentă a ochilor însoțită de puternice dureri de cap sau crize de epilepsie.

Oricare ar fi fost de fapt acest „ghimpe”, pentru noi are acum importanţă altceva. În primul rand, răspunsul Domnului: De ajuns este mie Harul Meu, adică: „Tu ai deja puterea Mea: împotriveşte-te bolii și învinge-o!” Așa trebuie să procedăm și noi atunci când Domnul nu ne izbăvește de greutăți și amărăciuni, ci ne dă puteri ca să le înfruntăm.

În al doilea rând, „ghimpele” a apărut din pricina belșugului de descoperiri dumnezeiești pe care le-a primit Apostolul. În ce scop? Ca el să nu se mândrească – altfel spus, pentru profilaxia trufiei. Şi noi suntem chemați să căutăm sensul suferinţelor noastre. Dacă îl vedem, ne este mai ușor să primim totul cu liniște şi cu curaj.

În al treilea rând, suferinţa este grea şi chinuitoare atâta timp cât nu ne hotărâm să o înfruntăm ca Apostolul: cu răbdare și cu nădejde în Dumnezeu. Atunci când spunem în inima noastra cu tărie: „Fie voia Ta, Doamne!” sufletul se umple de lumina şi bucurie. Cine consideră că suferința este o cercetare a Domnului nu o mai percepe ca pe o nenorocire, ci ca pe o lecţie de viața – amară, dar totuși vindecătoare.

În al patrulea rând, nici măcar Apostolul verhovnic n-a putut recunoaște de la început voia lui Dumnezeu! Ce să mai zicem de noi?! Cât de greșite sunt concepțiile noastre despre sănătate şi boală, cât de inoportune sau de stângace sunt tentativele noastre de a dobândi ceva şi a evita altceva!

După părerea Sfântului Ignatie Briancianinov, „adevărații slujitori ai lui Dumnezeu au întâmpinat întotdeauna necazurile cu cea mai mare înțelepciune și lepădare de sine. Necazul n-ar veni dacă n-ar fi îngăduit de Drept Judecătorul şi Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuințelor omului”. Sfinții recunoşteau că merită necazuri, căutau şi întotdeauna aflau cauzele lor chiar în ei înșiși. Dacă necazul îi împiedica să se ostenească întru slava lui Dumnezeu, se rugau să fie izbăviți, dar lăsau împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, fără să stăruie niciodată în voia proprie, fiindcă rațiunea omenească, chiar dacă aparține unui Sfânt, nu poate vedea toate cauzele şi împrejurările necazului. Astfel, Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori să fie alungat de Ia el demonul, dar n-a primit ceea ce dorea. Judecata lui Dumnezeu a fost în această privință alta decât cea a Apostolului, cu toate că acesta era de Dumnezeu insuflat.

Şi atunci, cu câtă prudentă trebuie să procedăm noi! Adeseori ne rugăm Domnului să ne păzească de neplăceri, de înjosiri şi de durere. Mulţi pretind şi cârtesc: „Ajunge cu această slăbiciune, cu acest atac demonic! De ce să mi se întâmple tocmai mie? De ce, Doamne, îi dai voie satanei (sau oamenilor răi, sau bolii) să mă necăjească? Şi cât să mai pot răbda suferința asta? Răspunde odată! Scapă-mă!”

Bineînteles, Biserica îi învață dintotdeauna pe copiii săi să se roage fierbinte pentru izbăvirea „de tot necazul, mânia şi nevoia”. Totuşi, deseori ni se pare că suspinele noastre n-ajung la cer și că Dumnezeu tace. Nu este adevărat! Dumnezeu nu tace! Dumnezeu ne vorbește prin pătimiri!

Când sunt epuizate metodele mai blânde de a-l învăţa minte pe om, Tatăl Ceresc îngăduie să aibă loc o nenorocire pe care acesta nu o mai poate ignora. Cum zice proverbul rusesc, „Dumnezeu rabdă îndelung, dar bate tare”. Aşa este pedagogia cerească.

Potrivit talentatului gânditor şi scriitor creștin C.S. Lewis, Dumnezeu ne mustră la început prin șoaptă dragostei, apoi prin mustrările conștiinței, şi doar apoi, dacă nu ne îndreptăm, prin trâmbiţa suferinţei.

„Argumentele care justifică suferinţa, remarca pe bună dreptate Lewis, stârnesc antipatie faţă de autor. Toți vor să știe cum se comporta el atunci când nu scrie, ci suferă. Ei bine, în ceea ce mă privește nu este cazul să faceți tot felul de supoziții: vă spun de bunăvoie că sunt un las. Când mă gândesc la grija, care îl mistuie pe om ca focul, și la pustia singurătății, la dezgustătoarea sărăcie de zi cu zi, la durerea surdă, care ascunde de noi lumea, și la durerea străpungătoare pâna la vomă, mi se face atât de frică încât m-aş asigura împotriva lor dacă aș ști cum să fac asta – dar ce importanță au aici sentimentele mele? Le știți și așa, pentru că sunt și ale voastre. Nu încerc să dovedesc că e ușor să suferi. Durerea e ceva foarte neplăcut. încerc să dovedesc doar că vechea idee creştină privitoare la mântuirea prin chin (atingerea desăvârșirii prin suferință – n.a.) nu este lipsită de sens, nu că este ceva plăcut.”

Konstantin V. Zorin 

Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Total
241
Shares
Previous Post

Sfântul Ghelasie de la Râmeț, o viață plină de minuni

Next Post

Ne pare rău, dar momentan nu se poate înregistra un mesaj în mesageria vocală a abonatului

Related Posts