Preot Ioan Bădiliță
După Liturghia de ieri, dintr-un impuls necontrolat, l-am apelat pe tata ca să-i urez la mulți ani.
„Ne pare rău, dar momentan nu se poate înregistra un mesaj în mesageria vocală a abonatului. Îți mulțumim”, mi-a răspuns, prompt, o voce feminină. Nu am mai încercat din nou.
Mi-am dat seama că unde e acum, ajunge doar lacrima antigravitațională a rugăciunii, nu și antenele.
Am rămas, pentru o clipă, oftând, cu ochii la poza lui din agendă, în care zâmbește finuț cu nepoții ghemuiți la piept.
Între „la mulți ani” și „veșnică pomenire” nu e decât un pas de copil. O tresărire. O bătaie de aripă de fluture albastru.
Viața? O petală de trandafir în bătaia vântului de miazănoapte.
Așa că, prieteni, sunați-vă părinții! Treziți-i la miezul nopții, și spuneți-le că-i iubiți, și că vă e dor de ei. Atât. Fiindcă va veni ziua când, în loc de glasul lor dulce, se va auzi doar o biată voce artificială, anunțându-vă că numărul pe care l-ați apelat este nealocat…
