Grija cea multă a vieții strică încet-încet pe om

Consimțirea este fapta sufletului. Așa cum trupul săvârșește un păcat, tot astfel și sufletul păcătuiește prin consimțire. De aceea Domnul spune în Sfânta Sa Evanghelie: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[1]. Vede cineva un lucru sau o persoană și se smintește. Imediat trebuie să-și încordeze atenția și să-și întoarcă ochii de la acea imagine, ca să se șteargă din imaginație, după care să înceapă îndată rugăciunea și astfel să împiedice răul de la început.

Când o casă este curată? Când este îngrijită în fiecare zi sau când gospodină o mătură după 10-20 zile? Toți știm că cu cât o îngrijește mai mult, cu atât mai curată se păstrează din toate punctele de vedere. Tot astfel și sufletul omului, inima lui, care este casa lui Dumnezeu, ce este sfântul Jertfelnic al Duhului Sfânt, trebuie curățit adeseori, fiindcă omul este templu al lui Dumnezeu și El locuiește în acest templu. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”[2]. Adică prin Sfântul Botez pe care l-am primit, inima noastră devine templu al Duhului Sfânt și ni s-a dat renașterea sufletului prin Sfântul Duh, care S-a pogorât în vremea Tainei. De aceea este nevoie de Sfântul Botez.

Acest Duh Sfânt, acest Har, pe care-l primește pruncul înlăuntrul său, îl face sfânt din acea clipă. Dar din pricina vârstei nu cunoaște ce i s-a dat. Și diavolul, care are vicleșugul lui, cu multă măiestrie se străduiește să-l arunce în unele păcate din neatenție, ca să-i creeze astfel de condiții, încât atunci când ajunge la o vârstă odată cu trecerea timpului, mulțimea păcatelor să-i creeze o stare rea înlăuntrul său. Și toate aceste gunoaie ale păcatului acoperă, îngroapă Harul Sfântului Duh, Care nu mai luminează mintea. Și astfel, omul umblă în întuneric.

Însă atunci când suflă adierea lui Dumnezeu, pocăința, întoarcerea, spovedania, atunci toate cele aduse de păcat se șterg, inima se curăță de acea tumoare, luminarea Sfântului Duh vine în minte și omul revine la dumnezeiasca luminare. Și precum albina trece pe la toate florile, dar nu se oprește la toate și pe unele le trece cu vederea, ci merge și se așează pe cele care au nectar, tot astfel și Sfântul Duh Se revarsă pretutindeni. Și oricare inimă este pregătită, curată și primitoare, în aceea Se odihnește, Se pogoară în ea și îi dă bucurie, îi dă veselie, îi dă aripi pentru Cer, o unește cu Dumnezeu. Și un astfel de suflet se află permanent în comunicare duhovnicească și astfel se sfințește.

În lume oamenii nu pot să înțeleagă bine cât de importantă este această lucrare a trezviei. Nu cunosc că prin lucrarea ei se izbăvesc de patimi și ajung la curățirea sufletului. Desigur, în lume putem să lucrăm rugăciunea într-o oarecare măsură. Însă ceea ne va ajuta destul de mult și ne va da posibilitatea să înaintăm, este să ne încredințăm lui Dumnezeu în orice problemă și să ne încredințăm deplin Proniei Sale. Adică să nu ne robească problemele minții și să ne neliniștim ce se va întâmpla aici, ce se va întâmpla acolo. Toată această grijă ocupă mintea și nu-i îngăduie să se îndeletnicească cu rugăciunea. Să cugetăm: „Va ajuta Dumnezeu, nu mă va lăsa, mă va izbăvi și nu voi pătimi nimic rău”. Iar atunci când vom elibera mintea noastră de griji, să rezervăm rugăciunii puțin din timpul pentru treburi. Să ne liniștim o jumătate de oră, o oră pentru rugăciune și studiu duhovnicesc. Și cu cât se liniștește cineva, cu atât se apropie de Dumnezeu.

„Opriți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu”. Acest „opriți-vă” înseamnă liniștirea din partea grijilor vieții, pe cât este cu putință. Fiindcă multele griji vatămă precum tuberculoza. Tuberculoza îl strică încet-încet pe om și îl duce la moarte. Tot astfel și grija cea multă a vieții strică încet-încet pe om și ajunge la moarte cu totul bolnav sufletește.

Acestea sunt foarte cunoscute părinților pustnici, fiindcă niciun pustnic nu a plecat din lume în pustie curat. Nu au coborât din Cer. Toți din lume au plecat plini de patimi și de neputințe și au mers în pustie să se nevoiască. Însă cu ajutorul liniștirii, a rugăciunii și a comunicării cu Dumnezeu, încet-încet s-au izbăvit de împătimire ce au adus-o din lume și au ajuns la o relație strânsă cu Ziditorul. Și strânsă nu înseamnă nimic altceva, decât că L-au cunoscut în taină pe Dumnezeu. De aceea la simpla auzire a Numelui lui Dumnezeu au curgeau din ochii lor lacrimi, lacrimi de dragoste. Dacă un mirean păcătos, când aude numele unei persoane iubite, se schimbă în chip pătimaș înlăuntrul său, gândiți-vă, oamenii lui Dumnezeu, care L-au iubit într-o măsură mare, la ce stare de fericire și dumnezeiască dragoste ajung odată cu pomenirea dumnezeiescului Nume.

[1] Matei 5, 28.

[2] I Corinteni 3, 16-17.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.