“Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”[1].
Pe acest pământ nimeni nu este fără de păcat. Cu toții suntem păcătoși și vinovați, având fiecare povara păcatelor, patimilor, slăbiciunilor, neatențiilor sale, toate acestea îngreunând viața noastră. Cu toții purtăm un zapis cu diferite păcate, grele, ușoare, multe, puține, de nimeni șterse decât doar de Dumnezeu. Viața noastră întreagă săvârșim neîncetat păcate. Păcătuim cu gândul, cu inima, cu toate simțurile trupești și sufletești. Gândiți-vă câte păcate săvârșim! De aceea cu toții avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, toți avem nevoie de curățirea tuturor acestor păcate.
Și fiecare creștin, care se îngrijește de mântuirea sa, dorește împăcarea sa cu Dumnezeu. Dorește, prin pocăință, să fie iertat și iubit de Dumnezeu. Dar ca să reușească aceasta, să primească iertarea lui Dumnezeu, să se împace cu El, trebuie să împlinească porunca pe care Hristos a dat-o în Evanghelia Sa: „Dacă vom ierta, vom fi iertați”. Dacă însă nu vom dărui iertare aproapelui nostru, care ne-a greșit, deoarece nu vrem să ne smerim, nu vom primi nici noi iertare de la Dumnezeu. Când de pildă cineva ne cere iertare, noi să nu ne întoarcem privirea în altă parte, pentru că nu putem să-l privim. Desigur, fiindcă noi suntem pătimași și neputincioși, puterea iertării trebuie să o cerem de la Dumnezeu prin rugăciune. Și atunci o vom primi negreșit.
Cu toții vrem atât în această viață, dar mai ales în cealaltă, să vedem fața lui Dumnezeu senină, să nu se întoarcă pentru multele noastre păcate. Nu vrem să vedem acei ochi dumnezeiești întorcându-se pentru necurăția noastră. Ci ne dorim ca ochii lui Hristos să ne privească în ochi cu dragoste părintească, cu gingășie, cu bunăvoință și să exprime îngăduință, iertarea și să ne lase să intrăm în Împărăția Cerurilor. Dacă vrem să avem această izbândă neprețuită și să primim de la fața lui Dumnezeu acestea, pe care le dorim, când ne vom afla în fața înfricoșătorului divan, la marea Judecată, trebuie și noi să dăruim aproapelui aceste lucruri puține.
Și Hristos este plin de iertare a păcatelor. Așa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să treacă cu vederea greșelile noastre, să poarte de grijă, să ne ocrotească cu Pronia Sa, tot astfel și noi să le dăruim pe acestea aproapelui. Iertarea nu are osteneală, nu are greutate. Dar de ce este nevoie? Este nevoie de smerenie. Dăruind iertare celuilalt, vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate și vom tot dreptul să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, tot ce mi-au făcut oamenii, am iertat, le-am dăruit iertarea și dragostea mea, așa cum ai poruncit în Evanghelie. Acum Îți cer și eu revărsarea dragostei Tale asupra mea și să-mi ierți păcatele”.
[1] Matei 6, 14-15.
Extras din Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
