Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)
Textele antice sunt foarte exacte atunci când oferă sau nu detalii. La fel și Evangheliile, care, nu doar dintr-o economie de spațiu, ci din modul în care omul antic înțelegea să transmită un mesaj, reușesc să spună foarte mult și atunci când cuvintele sunt puține. Spre exemplu, știm că omul bogat din acest fragment evanghelic, având de toate și veselindu-se în chip strălucit, a fost înmormântat atunci când a murit. Despre omul de lângă el, săracul Lazăr, care și-a trăit viața în sărăcie extremă, în boală și – mai ales – într-o singurătate cruntă, mângâiată doar de prezența și afecțiunea câinilor, Evanghelia nu spune că a fost înmormântat. Spune doar că sufletul său a fost dus de Îngeri în sânul lui Avraam. Dincolo de antiteza dintre bogăție și sărăcie, Evanghelia ne vorbește printre cuvinte despre antiteza dintre vedere și nevedere. Săracul Lazăr vedea bunătățile meselor vecinului său bogat. Îl vedea și pe bogat. Avea ochii deschiși spre lumea care îl înconjura și spre oameni. Bogatul în schimb era orbit de strălucirea vieții sale. În originalul grecesc, cuvântul „strălucire” poate însemna abundența luminii, dar și claritate, limpezire, înțelegere. Când strălucirea este egocentristă, claritatea vieții și a înțelegerii relației dintre oameni dispare. Nu îl mai vezi pe omul de lângă tine nici viu, nici mort. Neînmormântarea lui Lazăr sugerează această paralizie extremă și, în fond, abandonarea umanului. Până și pe dușmanii răpuși într-un război îi înmormântăm cu cinstea cuvenită pentru că suntem, cu toate minusurile noastre, totuși, oameni. Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr ne spune că boala nevederii omului de lângă noi este mult mai cronicizată decât putem crede și că nu se rezolvă printr-o simplă milostenie, ci prin schimbarea modului fundamental de a ne bucura de strălucire, nu în chip egoist, ci ca oameni între oameni, ca purtători de relație. Adevărata strălucire a omului este relația pe care o construiește cu celălalt.
O preoție golită de sens
Sfântul Chiril al Alexandriei, într-o lucrare care se intitulează „Închinarea în Duh și Adevăr” (cap. XI), face o exegeză a veșmintelor și rânduielilor preoțești și a jertfelor din Vechiul Testament. Citim în Ieșirea 35 rânduielile statornicite de Dumnezeu și transmise de Moise pentru jertfele ce vor fi aduse lui Dumnezeu. „Aduceţi din ale voastre, daruri Domnului; fiecare să aducă Domnului daruri cât îl lasă inima: aur, argint şi aramă, mătase violetă, stacojie (lit. porfiră) şi vişinie, vison răsucit şi păr de capră” (Ieșirea 35, 5-6). Regăsim în vestimentația bogatului din pildă culorile jertfelor de la Templu. Mesajul evanghelic este direct: un bogat care, în loc să jertfească lui Dumnezeu din porfira și visonul său, ajunge – în paralel cu propria dezumanizare (nu întâmplător numele lui nu este menționat nicăieri) – să se îmbrace pe sine în culorile jertfelor de la Altarul lui Dumnezeu, transformându-se într-un autointitulat dumnezeu, orb și insensibil. Sau într-un preot a cărei preoție este golită de sensul corect și transformată în slujire egolatră. De fapt, între sabotarea jertfei dumnezeiești și propria dezumanizare există o legătură, confirmată și de transformarea luminii și strălucirii omului curat în strălucire luciferică. Această lumină luciferică îl conduce pe om la moarte și iad. Găsim destul de relevant faptul că narațiunea pildei are în centru tema iadului: un iad înainte de moarte, în care omul nu vede omul și nu poate ajunge la el, continuat cu un iad de după moarte, în care omul vede omul, dar nu mai poate ajunge la el.
Dumnezeu a miluit
Deși am spus că bogatul din pildă nu l-a văzut cu adevărat pe Lazăr în timpul vieții sale, iată că acum, aprins de chinuirea propriului iad, aflăm că acesta îi știa, de fapt, numele. Sau poate forța conștiinței care judecă ratările din timpul vieții îl împinge spre adevăratul motiv al iadului propriu: Lazăr pe care nu l-a întâlnit cu adevărat niciodată este cheia miluirii sale, din iadul de dinainte de moarte (ca posibilitate reală) și din iadul de după moarte (ca vis imposibil). De altfel, numele Lazăr reprezintă varianta grecizată a numelui ebraic Eleazar, care înseamnă „Dumnezeu a miluit”. Dumnezeu ne miluiește cu adevărat în timpul vieții prin oamenii pe care îi întâlnim, asta dacă știm să îi vedem, să îi interogăm, să le venim în întâmpinare, să îi chemăm în viața noastră, să devenim gazdele vieții lor. Viața omului este o casă care îi găzduiește pe ceilalți. În care există loc pentru toți oamenii pe care îi întâlnim. Primim mila lui Dumnezeu când toate locurile la masa liturghiei noastre interioare sunt ocupate cu oameni pe care îi iubim.
Cuvântul trece peste prăpastia de netrecut
Cererea bogatului de a-și potoli setea din picătura de apă din vârful degetului lui Lazăr, care ar fi trebuit să se coboare din sânul lui Avraam să îi potolească o secundă vâlvătaia iadului în care se zbătea, ne arată că există un dialog între cele de sus și cele de jos și cele de dedesubt (parafrazare din structura cosmologică a Vechiului Testament, cf. Ieșirea 20, 4 ș.a.). Se poate comunica ceva esențial despre om și după moarte, dar nu se poate schimba. Și aceasta pentru că există o prăpastie de netrecut între Rai și iad. Dar, totuși, un singur lucru trece: Cuvântul. Acest cuvânt care trece peste „prăpastia de netrecut” este cuvântul iubirii, care, pornind de la această înțelegere a prăpastiei de netrecut, este ceea ce stă la baza cultului morților în Biserica noastră.
Ne aducem aminte că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37). Și atunci cum nu se poate trece pentru o secundă de miluire? Poate dacă bogatul ar fi formulat altfel cererea lui disperată și curajoasă în același timp: spre exemplu, să vină Lazăr să aline suferințele și celorlalți. Dar reflexul de iad din timpul vieții (nevederea omului) continuă și în iadul de după moarte (aceeași nevedere a omului, de data aceasta absolută) și face cuvântul iubirii nelucrător. Singura posibilitate ca un cuvânt de iubire să devină lucrător ține de lumea încă necimentată în rău a celor de pe pământ. Discuția finală legată de soarta celor care au rămas printre cei vii, care ar trebui să se schimbe la vederea celui mort înviat, ne învață că rânduielile pe care le avem revelate de Dumnezeu au ca scop transformarea noastră în Rai înainte de moarte, pentru a fi Rai după moarte. Dacă nu ținem cont în viața noastră de rânduielile revelate (Moise și prorocii), nu vom putea radicaliza Raiul din noi și după moarte, ci vom rămâne în aceeași nevedere care înseamnă, de fapt, iad înainte de iad și singurătate înainte de singurătatea absolută a lumii de jos.
Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
Evanghelia lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv – Sfântul Nicolae Velimirovici
Omilia Sfântului Luca al Crimeei – Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina
