Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor)
Pericopa evanghelică a Duminicii a 19-a după Rusalii ne pune înaintea ochilor duhovnicești idealul vieții creștine, care depășește orice ideal omenesc, și anume iubirea desăvârșită. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ne cere doar să nu păcătuim prea mult și să facem cât mai multe fapte bune, ceea ce pot face într-o anumită măsură și necredincioșii. Idealul pe care ni-l propune Mântuitorul este asemănarea cu Tatăl nostru ceresc, deoarece viața creștină înseamnă o viață de membru al familiei lui Dumnezeu și de cetățean al Împărăției, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Deci dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu Sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul scrie în prima sa epistolă sobornicească: „Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Întru nimic nu ne putem asemăna cu Tatăl nostru Cel din Ceruri, atât de mult, ca în iubire și milostivire. A iubi și a fi milostivi asemenea Părintelui ceresc și a face ca această iubire și milostivire să lucreze prin noi înseamnă a ne comporta ca mădulare ale trupului lui Hristos-Biserica. Este foarte important să punem în inimă aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, să ni le împropriem și să le întrupăm: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (Ga 2, 20), și voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (1 Co 12, 27).
Idealul vieții creștine cuprins în învățătura Mântuitorului nu este contrar firii. Orice om normal își dorește să trăiască o viață liniștită, în pace și bună înțelegere, pentru că așa ne-a creat Dumnezeu. Cum să trăiască cineva o astfel de viață frumoasă și unde va găsi instrucțiunile sau indicațiile potrivite? Răspunsul îl găsim la Domnul Hristos. Învățătura Lui ne oferă îndrumarea necesară. Domnul și Mântuitorul nostru ne învață că dacă vrem ca semenii noștri să ne întâmpine cu bucurie, să ne dea atenție și să ne prețuiască, să fie sinceri cu noi și – chiar mai mult – să ne iubească, trebuie să facem noi mai întâi așa, adică să fim buni, generoși, sinceri, cinstiți și prietenoși cu ei. Dacă vrem să nu avem dușmani, trebuie să ne îngrijim să nu devenim dușmanii nimănui, să nu provocăm pe nimeni și să dezrădăcinăm toată răutatea din inima noastră. Să ne întrebăm mereu: Pe cine vreau să am călăuză în viața mea? Pe cine vreau să urmez? Pe Hristos sau patimile mele? Dacă decid să ascult de cuvântul lui Hristos și să-L urmez pe El, inima mi se va îmblânzi și liniști și pacea se va sălășlui înlăuntrul meu. În acest mod ni-L facem prieten pe Dumnezeu și acesta este cel mai mare câștig.
Dacă însă, în pofida tuturor eforturilor noastre, cineva, totuși, nu ne va putea suporta, ne va urî și ne va dușmăni, atunci de asemenea să-l abordăm pe baza învățăturii Evangheliei lui Hristos, care ne spune: „Dacă iubiți (numai) pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; … Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine, … iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 32 și 35). Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici spunea, în predica sa la această pericopă, că dușmanii noștri pot deveni instrumente ale mântuirii noastre și astfel prieteni buni și utili, dacă ne raportăm la ei așa cum am citat mai sus din Sfânta Evanghelie. „Să fim drepți și să recunoaștem că vrăjmașii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească… Când ne pun piedici, ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când ne îngreunează viața dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înșine, unde să ne aflăm sufletele noastre și să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor” (Ed. Ileana, București, 2006, p. 506) și a noastră. În mod paradoxal se poate întâmpla ca tocmai cei apropiați și dragi ai noștri să devină uneori – bineînțeles în mod involuntar – dușmanii noștri, prin faptul că se îngrijesc exagerat sau exclusiv numai de trupul nostru și de viața noastră lumească în defavoarea vieții noastre duhovnicești, sau lăudându-ne tot timpul încât să pierdem simțul realităților noastre duhovnicești. Dacă vrei să distrugi duhovnicește pe cineva, laudă-l continuu.
Auzind cuvintele lui Hristos din pericopa evanghelică de astăzi, realizăm că nu suntem prea aproape de idealul vieții creștine. Ce ne împiedică să iubim? Ne împiedică egoismul și iubirea de sine. Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierea sa „Cuvânt ascetic” subliniază: „Noi nu putem să iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie și de plăcere, și le punem pe acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim … și pe cei ce ne iubesc, fiind mai răi ca fiarele și târâtoarele. De aceea, neputând păși pe urmele lui Dumnezeu, nu putem cunoaște nici scopul Lui ca să primim puterea” (Filocalia, vol II, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 28). Așadar, pentru a iubi, chiar și pe cei care ne vor răul, avem nevoie de putere dumnezeiască, adică de har, care ne va transforma modul profan de a gândi, de a vedea și înțelege viața și de a ne comporta și relaționa cu semenii noștri. Iată mărturia unui om cuvios care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu: „Domnul m-a învățat să-i iubesc pe vrăjmași. Lipsiți de Harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea și atunci vom simți milă chiar și pentru demoni… Vă rog, fraților, faceți o încercare. Dacă cineva vă ocărăște, sau vă disprețuiește, sau vă smulge ceea ce vă aparține, sau prigonește Biserica, rugați pe Domnul zicând: «Doamne, toți suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi și-i întoarce spre pocăință!» Atunci vei purta în chip simțit harul în sufletul tău. La început silește inima ta să iubească pe vrăjmașii tăi, iar Domnul, văzând gândul Tău cel bun, te va ajuta în toate, și experiența însăși te va învăța calea. Dacă te rogi pentru vrăjmașii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmașii tăi, să știi că un mare har dumnezeiesc locuiește în tine. Deci, iubirea pentru vrăjmași începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau îndreptarea lor” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, 1994, pp. 142-143).
Arhim. Samuel Cristea
Sursa: http://ziarullumina.ro.
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Evanghelia iubirii desăvârşite
Vrăjmașii de proximitate, prietenii noștri severi
Iubește-ți prigonitorul, dar rămâi treaz!
