S-a luminat de ziuă. Era sâmbătă. Apartamentul era pentru acea ţară ceva de lux, însă pentru noi, în Cipru, semăna cu un adăpost pentru refugiaţi! Avea o suprafaţă de treizeci de metri pătraţi, în toaletă abia dacă încăpeam, iar în bucătărie, în afară de o masă foarte mică, o sobă şi de o chiuvetă, nu mai era nimic altceva. Încă de dimineaţă m-a sunat stagiarul avocatului, care mi-a spus că luni dimineaţă va trece să mă ia pentru a merge la ei, la birou. Vizavi de apartament am văzut o piaţă agro – alimentară şi am hotărât să merg să cumpăr de mâncare. M-am pregătit să ies, când…
– Unde mergi?, îmi zice Gheronda.
– Mă duc la cumpărături, Gheronda.
– Nu, aşteaptă! Mai întâi să ai grijă să nu te opreşti deloc din rugăciune, apoi, în toate femeile pe care le întâlneşti să o vezi numai pe soţia ta, pe fiica ta, pe mama ta, pe Preacurata, şi nicidecum să nu priveşti în ochii vreuneia dintre ele.
– Desigur, Gheronda, voi asculta şi voi face aşa cum aţi zis!
– Credinţă, copilul meu, numai credinţa ne va salva! Ieşind din apartament, m-am îndreptat spre uşa liftului.
– Nu, vom coborî pe scări!, îmi zice Stareţul.
– Pe scări, Gheronda, opt etaje?
– Da, pe scări!
Ascultare… ce să fac? A fost prima dată în viaţa mea când am făcut cu adevărat ascultare! Am coborât cele opt etaje, spunând rugăciunea. Apoi am traversat o stradă cu patru benzi şi imediat am ajuns în piaţă. „Atenţie cum priveşti, şi ţine-ţi mintea în rugăciune, copilul meu!” Acestea erau îndemnurile lui Gheronda înainte să intru în piaţa plină de oameni şi de toate felurile de mărfuri: pui, peşte de diverse soiuri, gălăgie mare; după ce am intrat acolo m-am oprit zăpăcit într-un colţ, încercând să mă obişnuiesc cu tot ce vedeam, de parcă nu mai întâlnisem atâta lume niciodată! Fireşte, în cele patru luni cât am stat închis, cele mai multe persoane le-am văzut la Tribunal. După ce am cumpărat strictul necesar, am traversat şi, ajungând iarăşi în clădire, Gheronda mi-a spus să folosesc liftul, „…dar când mai coborâm, o să coborâm pe scări!”.
Am gătit şi apoi am sunat-o pe soţie, care mi-a spus că a primit un telefon de ameninţare, iar de data aceasta credea că ar fi venit din Cipru. I-am spus să anunţe Poliţia. Ca să vă spun adevărul, după astfel de veşti, am început să mă tem şi vă mărturisesc că în închisoare mă simţeam în mai multă siguranţă… Am rămas închis în apartament tot acel sfârşit de săptămână, continuându-mi canonul, studiind din cărţile sfinte şi răspunzând la câteva telefoane ale prietenilor şi rudelor din Cipru. Pe de o parte, mă bucuram, însă pe de alta, eram foarte trist. Gheronda, ca întotdeauna, mă ajuta să prind puteri, mă îndemna la studiu şi mă povăţuia. A venit şi ceasul când i-am cerut să citesc şi ziarul pe care nu mi l-a îngăduit să-l deschid în închisoare, iar acum am primit încuviinţarea lui. Într-un fel, voiam să citesc, dar mă temeam ca nu cumva să aflu scris acolo ceva care să-mi provoace supărare. Am parcurs repede toate paginile şi nu am găsit nimic întristător, ci, dimpotrivă, în trei sferturi dintre pagini erau numai lucruri plăcute şi, spre marea mea surpriză, toate despre Gheronda. M-am minunat, însă nu am întrebat motivul pentru care nu mi-a îngăduit să citesc ziarul atâta timp, căci mi-am dat seama că nu voia să văd toate acele laude scrise la adresa lui. De asemenea, şi în continuare mă feream să-i vorbesc la sfârşitul săptămânii, să nu-l deranjez din lucrarea pe care o făcea. Pe atunci, metaniile şi rugăciunea deveniseră o parte nelipsită din viaţa mea. De multe ori, nici măcar nu reuşeam să-mi amintesc cum am putut trăi atâţia ani departe de Dumnezeu. Mă gândeam la viaţa pe care am dus-o şi visam la cea nouă pe care o începeam…
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
