În spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu

Aproape toți datorează întoarcerea lor

la Dumnezeu unei încercări

Mâhnirea este un lucru rău. Însă în spatele acestui rău, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării, se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, se ascunde nașterea din nou, replăsmuirea omului, a familiei. Aproape toți datorează întoarcerea lor la Dumnezeu unei încercări. Li se pare că toate merg bine și nu-și mai aduc aminte de Dumnezeu. Însă Dumnezeu le ia copilul. Să vezi atunci bocete, durere, plânsete și celelalte. După acestea toate vine Harul lui Dumnezeu și adumbrește, iar oamenii se liniștesc, se apropie de Biserică, vin la spovedanie, se apropie de preot. Datorită copilului lor merg la Biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna lui, să plătească Liturghii.

Inima, care mai înainte era împietrită și nu primea nimic, acum, înmuiată de durere, se face primitoare a cuvintelor lui Dumnezeu. Gândește-te la un om în vigoarea tinereții. Diplome, slăviri, sănătate, toate frumoase. Dar când îl doboară la pat o boală, atunci începe să gândească diferit. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Se poate să mor. Și atunci ce folos din toate acestea?”. Se apropie de el un om și-i dă o carte, spunând: „Citește această carte și vezi ce spune!”. Aude și un cuvânt al lui Dumnezeu, dar de data aceasta îl ascultă cu atenție. Durerea i-a pregătit deja inima și a făcut-o potrivită pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu. Și astfel se face replăsmuirea omului. Iar după ce se face bine, se ridică din patul durerii și de acum înainte își trăiește viața cu luare aminte, nemaitrăind ca mai înainte cu mândria și închipuirea de sine pe care o avea.

Boala și mâhnirea sunt, prin excelență, medicamentul purtării de grijă a lui Dumnezeu, necesar pentru a-l aduce pe om lângă El și a-i spori virtutea.

Iov era cel mai bun om de pe pământ, însă Dumnezeu a voit să-l facă încă și mai bun. Și a fost slăvit de atunci de când a fost încercat. Era un om bun, evlavios etc., dar fără încercarea pe care a suferit-o, Iov nu era cunoscut. Însă din clipa în care a fost încercat și s-a luptat și s-a nevoit și s-a încununat și s-a îmbogățit, de atunci înainte a început slava sa și s-a întins și răspândit până astăzi. Pilda sa este strălucitoare și-l întărește pe orice om care este încercat. Dacă el, fiind sfânt, a fost încercat, cu atât mai mult vom fi încercați noi, care suntem păcătoși. Și rezultatul a fost că încercarea l-a sfințit și mai mult, i-a dat iarăși ani de viață și l-a binecuvântat cu bunuri îndoite și întreite față de acelea pe care le pierduse, făcându-se astfel pildă luminoasă peste veacuri pentru fiecare om îndurerat, care să se ajusteze potrivit pildei, să se sprijine pe ea și se ușureze și el și să spună: „Precum a binevoit Domnul, astfel a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Își pleacă capul și spune: Domnul a dat, Domnul a luat. Și dacă mi-a luat copilul, oare nu El mi l-a dat? L-a luat. Unde este copilul meu? În Cer? Dar ce face acolo? Se odihnește…

În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu, iar folosul – pe care în acea vreme se poate să nu-l vadă – însă odată cu trecerea vremii îl va cunoaște.

Există foarte multe pilde de acest fel. Cum ar fi cea a Sfinților Andronic și Atanasia. Aceștia erau căsătoriți. Andronic era meșter aurar și avea multă bogăție. Cu o parte din ce câștiga își întreținea familia, o parte o dădea la săraci, iar a treia parte din câștigul său o dădea, fără dobândă, la oamenii care nu aveau bani. Aveau două copile binecuvântate. Dar într-o zi au murit amândouă din pricina unei boli. Le-au îngropat pe amândouă deodată. Atanasia, sărmana, plângea nemângâiată deasupra mormântului celor două fete ale ei. Plângea și Andronic, dar după o vreme a plecat spre casă. A rămas acolo sărmana Atanasia, plângând lângă mormânt. „Copiii mei” și „copiii mei”. Era spre apusului soarelui, când deodată vede venind un monah, care i-a spus:

– Soro, de ce plângi?

– Cum să nu plâng, Părinte? Mi-am îngropat amândoi copii, îngerașii mei. I-am pus în mormânt, iar eu și bărbatul meu am rămas singuri. Nu avem nici o mângâiere.

– Copiii tăi sunt în Rai cu Îngerii. Sunt în fericirea și bucuria lui Dumnezeu, iar tu stai și plângi? Mai ești și creștină.

– Cu adevărat, trăiesc copiii mei? Sunt Îngeri?

– Sigur că sunt Îngeri copiii tăi.

După acestea, Adronic și Atanasia s-au făcut monahi și s-au sfințit.

Sursa: Starețul Efrem Filoteitul, Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății sufletești și a mântuirii noastre. Editura „Orthodoxos Kypseli”, Thesalonic.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

 

Total
18
Shares
Previous Post

Încredere în Dumnezeu

Next Post

Ce înseamnă cuvintele lui Iisus: „Credința ta te-a mântuit”?

Related Posts