În verbul rostit de Hristos se ascunde harul

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)

Evanghelia este o țe­să­tură de cuvinte vii, iar în firele verbelor se ascund tainele mișcărilor lui Dumnezeu printre oameni. Dincolo de litere, dincolo de istorie, Cuvântul rostit devine pas pe mare, suflare în furtună, atingere întinsă spre cel care se scufundă. Căci Evanghelia acestei duminici ne poartă pe valuri. Ne aduce în fața unei nopți tulburi, pe o mare învolburată unde Ucenicii, singuri în corabie, sunt cuprinși de teamă. Iar în mijlocul acestei frici vine Hristos, nu pe un drum obișnuit, ci călcând peste apă, peste imposibil, ca să ajungă la ei. Este o Icoană a vieții noastre: corabia este Biserica („Corabia pe mare – imaginea Bisericii în lume”), marea este lumea, furtuna este încercarea, iar Hristos vine mereu, poate nu atunci când vrem noi, dar întotdeauna când avem nevoie („Noaptea sufletului și straja a patra – venirea Tainicului Păstor”).

În verbul Ucenicilor se citește lupta credinței

Dacă privim cu atenție acest text, vom observa că el este plin de mișcare, de chemare, de răspunsuri, de frică și de credință. Iar aceste mișcări sunt surprinse de verbe, acele cuvinte de acțiune care ne dezvăluie nu doar faptele, ci și inimile celor care le trăiesc. Prin urmare, vom încerca o lectură a fragmentului evanghelic mai insolită: apropierea de Evanghelie urmărind cuvintele rostite și făptuite, întâi de Domnul, apoi de Ucenici, pentru că în verbul rostit de Hristos se ascunde harul, iar în verbul Ucenicilor se citește lupta credinței. Altfel spus, ochiul fin al verbelor ne dezvăluie atât omenitatea Ucenicilor, cât și dumnezeirea lui Hristos.

Prin intermediul verbelor, ca „nervi” ai narațiunii, se conturează o fenomenologie a relației dintre divin și uman, ele dezvăluind o teologie dinamică a cre­dinței și libertății.

Verbele atribuite lui Iisus: inițiativă, retragere, revelație, salvare

„A silit” (perfect compus) indică o inițiativă hotărâtă, o autoritate discretă, dar fermă. Hristos nu cere, ci „silește” Ucenicii să pornească. E începutul unei pe­dagogii.

„Dând drumul” (gerunziu) participă la un act de liberare: mulțimile sunt eliberate, trimise. Iisus nu le abandonează, ci le acordă libertatea. Gerunziul sugerează o acțiune fluidă, pregătitoare pentru altceva: retragerea pentru rugăciune.

„S-a suit”, „să Se roage”. Hristos Se înalță spre munte, semn al comuniunii cu Tatăl. Rugăciunea e personală, tăcută, dar puternică: pregătește întâlnirea cu frica Ucenicilor.

„A venit”, „umblând”. Verbul „a veni” exprimă apropierea tainică, iar „umblând pe mare” transgresarea naturalului: Hristos calcă haosul, semnificat de mare, simbol al morții și neli­niștii în mentalitatea semită.

„Le-a vorbit”, „Îndrăzniţi”, „Eu sunt”, „Nu vă temeţi!” – succesi­une de verbe scurte, directe: re­ve­lație și încurajare. „Eu sunt” e numele lui Dumnezeu din Exod 3, 14, revelat acum în mijlocul furtunii. („Când vântul urlă, iar Domnul șoptește: Eu sunt”.)

„Vino” – porunca dată lui Petru este chemare la încredere ­absolută, la ieșirea din logica ­fricii.

„Întinzând”, „l-a apucat”, „pen­tru ce te-ai îndoit?”. Gestul întinderii mâinii este emblema milostivirii active; reproșul este duios și pedagogic: credința nu e despre certitudine, ci despre statornicie în pasul în gol.

Verbele apostolilor: ascultare, frică, dorință, slăbiciune

„Să intre” (în corabie) exprimă ascultare, dar și separare de Hristos: ei intră în lume fără pre­zența Sa fizică.

„Văzându-L”, „s-au înspăimântat”, „au strigat”. E lanțul reac­țiilor umane în fața inexplicabilului: percepție – frică – reacție instinctivă. Credința nu e încă activată.

Petru: „Poruncește să vin…” semnifică paradoxul curajului fragil: el cere un miracol condi­ționat, o credință care vrea ga­ran­ții divine.

„Coborându-se”, „a mers”, „a venit” reprezintă o succesiune de verbe care indică un parcurs încredințat: coborâre din sigu­ranța corabiei → mers pe ape → apropiere de Hristos. („Din corabia fricii spre mâna cea tare a lui Hristos”.)

„Văzând vântul”, „s-a temut”, „începând să se scufunde”, „a strigat” – credința cedează în fața realității vizibile. („Nu te uita la vânt, ci la Hristos și nu te vei scufunda”.) Verbele indică oscilația între încredere și spaimă.

„Scapă-mă!” denotă un strigăt pur, esențial, fără retorică. („De profundis animae: Doamne, scapă-mă!”) E miezul rugăciunii omului în pericol.

„Suindu-Se” (în corabie). Hristos intră din nou în viața lor, iar vântul se potolește: prezența Sa readuce pacea. („Coborârea în ape e urmată de ridicarea în lumină”.)

„I s-au închinat” semnifică actul suprem de recunoaștere: teofania e completă, iar verbul exprimă adorarea Fiului lui Dumnezeu. („Marea necredinței s-a înspumat, dar Harul Tău ne-a ridicat”.)

O „liturghie” a fricii și a încrederii

Verbele din acest fragment trasează o coregrafie teologică a întâlnirii omului cu Dumnezeu în mijlocul haosului. Astfel, Iisus inițiază (a silit), Se retrage (S-a suit, să Se roage), încurajează (Îndrăzniți), cheamă (Vino), salvează (a întins mâna, l-a apucat). La rându-le, Ucenicii: ascultă, se tem, cer dovezi, merg prin cre­dință, cad, sunt ridicați. Această succesiune descrie drumul cre­dinței: de la teamă la închinare, de la îndoială la recunoaș­terea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu.

Verbele din această pericopă nu sunt doar unelte gramaticale, ci urme lăsate pe nisipul reve­lației. Ele spun povestea unei nopți în care Dumnezeu a pășit pe ape, iar omul a încercat să-L urmeze. Ele ne poartă de la porunca de a îndrăzni până la frângerea în necredință și iarăși la ridicarea prin mâna întinsă a lui Hristos („Pe apele îndoielii, spre brațul lui Hristos”). Fiecare verb al Mântuitorului e lumină care se naște în bezna fricii, iar fiecare verb al Ucenicilor e ecoul nostru când ne temem, când strigăm („Vederea umbrei aduce teamă, dar glasul Lui naște curaj”).

Astfel, în dinamica acestor verbe: silind, rugându-Se, venind, apucând, chemând, se întrevede o pedagogie a credinței, căci, dincolo de furtuni și de frică, rămâne corabia, Biserica, unde, odată ce Hristos Se urcă, vântul încetează și se face liniște.

Am văzut cum Hristos silește, rostește, vine, întinde mâna și apucă. Iar Ucenicii intră, se tem, strigă, îndrăznesc, se scufundă, se închină. Este mișcarea unei vieți întregi: de la chemare la frică, de la îndoială la închinare. Fiecare verb devine o rugăciune, o treaptă spre întâlnirea cu Dumnezeu. Și fiecare dintre noi, asemenea lui Petru, se află la un moment dat în mijlocul mării, în lupta dintre credință și teamă. Dar ceea ce contează nu este cât de puternici suntem, ci cui îi cerem ajutorul când ne scufundăm. („Ține sufletul tău în Dumnezeu, împotriva talazurilor lumii”.) Iar Hristos nu întârzie („În mijlocul furtunii, El nu ceartă întâi vântul, ci îndoiala”). Întinde mâna „îndată”, spune Evanghelia. Nu după ce Petru se roagă „perfect”, ci chiar în clipa strigătului sincer: „Doamne, scapă-mă!”.

Aceasta este Evanghelia: Dumnezeu vine. Vine mereu. Și nu Se teme să pășească peste valuri ca să ne aducă înapoi în corabie, acolo unde, în liniștea de după furtună, putem spune și noi, împreună cu apostolii: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu,

Tu, Care ai pășit peste valurile furtunii și ai venit la ai Tăi,

vino și la noi, în miezul nopții noastre, când inimile se tem

și credința noastră începe să se scufunde sub povara îndoielii.

Întinde-Ți mâna cea tare și milostivă,

apucă-ne, așa cum L-ai apucat pe Petru,

și nu ne lăsa în valurile gândurilor noastre.

Fă ca strigătul nostru: „Doamne, scapă-mă!”

să urce ca tămâia înaintea Ta

și răspunde-ne cu acel cuvânt simplu și dumnezeiesc:

„Nu te teme, Eu sunt”.

Intră în corabia vieții noastre, Doamne,

adu liniște furtunii, pace ­sufletelor,

și fă-ne vrednici să Te recunoaștem,

să ne închinăm Ție și să Te mărturisim:

„Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.

(Pr. conf. dr. Alexandru-Corneliu Arion, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei -Târgovişte)

Sursa: http://ziarullumina.ro