Rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog
De pe buzele-mi spurcate,
Din inima-mi pângărită,
De pe limba-mi necurată,
Din sufletu-mi plin de tină,
Ruga mi-o primeşte, Doamne,
Şi ne-nlăturându-mi mie
Nici cuvântul şi nici fapta
Îndrăzneală-mi dă, Hristoase,
Să-Ţi grăiesc ce am în cuget;
Şi Tu însuţi mă învaţă
Ce să fac şi cum să glăsui.
Am greşit mai mult ca aceea
Ce aflând unde Te afli,
Mir de preţ agonisindu-şi
A venit cu îndrăzneală
Să Te ungă pe picioare,
Hristoase, Stăpâne, Doamne,
Cum pe ea, venind la Tine
Cu dor tainic, n-ai respins-o,
Nu Te scârbi nici de mine;
Ci-mi dă sfintele-Ţi picioare
Să le ţin şi să Te mângâi
Şi cu-al meu izvor de lacrimi
Să le ung cu îndrăzneală,
Ca şi cu un mir de cinste.
Spală-mă cu-a mele lacrimi,
Curăţeşte-mă, Cuvinte;
Treci păcatul cu vederea
Şi iertare dăruieşte-mi.
Ştii a relelor mulţime
Şi cunoşti rănile mele;
Plăgile-mi le vezi pe toate.
Dar Tu ştii şi-a mea credinţă,
Râvna mea o vezi de-a pururi;
Nu-Ţi sunt Ţie ascunse Doamne
Dumnezeul meu din ceruri,
Picăturile-mi de lacrimi,
Nici din picături vreo parte.
Tot ce n-am săvârşit, încă,
Ochii Tăi văd de departe;
Iar în cartea Ta cea sfântă,
Cele încă nefăcute
Scrise sunt de mai-nainte.
Vezi-mi, Doamne, umilinţa,
Vezi osârdia-mi cea mare
Şi păcatele-mi, pe toate,
Mi le iartă, Sfinte Doamne.
Ca din inimă curată,
Cu cugetul plin de teamă
Şi cu firea mea zdrobită
Să m-apropii de-ale Tale
Taine Sfinte, Preacurate,
Ce sfinţesc şi dau viaţă
Celui ce se-mpărtăşeşte
Cu o inimă curată.
Căci doar Tu ai zis, Stăpâne:
“Cel ce Trupul Meu mănâncă
Şi cu-al Meu sânge s-adapă,
El petrece întru Mine
Şi Eu întru el Mă aflu”.
Adevărat e cuvântul
Stăpânului vieţii mele;
Căci cel ce se împărtăşeşte
Din Dumnezeiască Cină,
Nicidecum nu mai e singur,
Ci cu Tine e, Hristoase,
Lumina cea însorită
Care luminează lumea.
Ca să nu rămân deci singur
Fără Tine-a mea Suflare
A mea Viaţă, Bucurie,
Fără-a lumii Mântuire,
De-asta am venit la Tine
Precum vezi, lacrimi multe
Şi cu inima zdrobită.
Şi Te rog să-mi dai, Stăpâne,
Izbăvire de greşale,
Să mă-mpărtăşeşc cu frică
Din Preacuratele Taine
Şi de viaţă Făcătoare.
Ca să Fii, cum ai zis, Însuţi,
Cu mine, Preaticălosul,
Şi ca nu lipsit cu totul
De-al Tău har, pe căi piezişe,
Vrăjmaşul să mă răpească
Şi să mă îndepărteze
De cuvintele-Ţi preasfinte.
Pentru-aceasta cad la Tine
Şi-Ţi strig Ţie cu căldură:
Cum pe cel pierdut primit-ai
Şi la fel pe desfrânata,
Şi pe mine, desfrânatul
Şi pierdutul, mă primeşte,
Când vin acum către Tine
Având inima zdrobită.
Ştiu, Iisuse, ştiu că altul
Precum eu, n-a greşit Ţie;
Nici n-a săvârşit atâtea
Rele, câte eu săvârşit-am.
Dar mai ştiu şi acest lucru,
Că nu mărimea greşalei,
Nici mulţimea de păcate
Întrec marea îndurare
Şi iubirea cea de oameni
A Dumnezeului nostru.
Ci, cu mila îndurării,
Cei ce se căiesc din suflet
Sunt şi curăţiţi de Tine
Şi părtaşi făcuţi Luminii
Din belşug împărtăşindu-i
Dintr-a Ta Dumnezeire.
Şi străin lucru de îngeri
Şi de mintea omenească
Tu vorbeşti cu ei adesea
Ca şi cu nişte prieteni.
Acest lucru-mi dă-ndrăzneală,
Acest lucru mă avântă;
Şi-ndrăznind în bogăţia
Bunătăţii Tale, Doamne,
Bucurându-mă cu frică,
Mă împărtăşesc cu focul:
Iarbă fiind; O, minune!
Şi mă răcoresc cu totul
Ca rugul de-odinioară
Ce ardea făr-mistuire.
Deci cu mintea şi cu gândul
Pline de recunoştinţă,
Cu sufletul şi cu trupul
Palpitând de mulţumire,
Mă închin, Te măresc, Doamne,
Şi slăvesc a Ta-ndurare:
Binecuvântat eşti, Doamne,
Şi acum şi în toţi vecii.
Amin!
Extras din “Imne, Epistole şi Capitole” ale Sfântului Simeon Noul Teolog, (Scrieri III), Editura Deisis, Sibiu, 2001
