Un tânăr credincios, ce se căsătorise cu o tânără care nu prea avea nicio legătură cu credinţa, s-a dus la Părintele să-i ceară sfatul. Părintele, pus în faţa faptului împlinit, „a înţeles” imediat care erau slăbiciunile soţiei tânărului, aşa că i-a spus acestea: „Acum, înainte, spre sfinţire! Nu mai ai altă soluţie. Te vei lupta în fiecare zi tot mai mult să te sfinţeşti, iar soţia ta, văzându-ţi chipul strălucind de bucuria lui Hristos, va fi geloasă şi va voi să te imite”. Părintele găsea cea mai bună soluţie pentru fiecare problemă.
Odată l-am întrebat: „Preacuvioase, această atracţie sufletească şi trupească, care se iveşte între bărbat şi femeie, este diavolească?”. Părintele mi-a răspuns: „Uneori da, alteori nu. Depinde”.
La următoarea întâlnire, am revenit la această problemă şi mi-a spus mai concret: „Ştii, ceea ce îndeobşte numim fericire prin căsnicie există, însă cu o condiţie: ca soţii să fi dobândit avere duhovnicească, iubindu-L pe Hristos şi îndeplinind poruncile Sale. Astfel vor ajunge să se iubească cu adevărat şi să fie fericiţi. Altminteri, vor fi săraci sufleteşte, nu vor putea să dăruiască iubire şi vor avea probleme demonice, care îi vor face nefericiţi”.
Altădată mi-a descris mai bine lucrurile. L-am întrebat: „Preacuvioase, am auzit că problema insatisfacţiei dorinţelor senzuale şi sentimentale, între cele două sexe, rămâne nerezolvată, găsindu-şi dezlegare, doar odată cu moartea”.
Părintele a reacţionat foarte puternic: „Nu, măi, nu o mai numi problemă. Iacă, aşa este”. Şi schiţă cu palma şi degetele o mişcare peste pătura patului, arătând ceva ce se mişca înainte târându-se, apoi începând încet-încet a se ridica de la pământ şi în cele din urmă, înălţându-se la cer. Această imagine pe care a schiţat-o este întru totul opusă aceleia înfăţişate de descrierile romantice ale unor iubiri extatice, care pornesc de foarte sus, pierd apoi din înălţime încet-încet iar la sfârşit cad pe pământ în chip nefiresc. Imaginea descrisă de Părintele prin gesturi era legată direct de „averea duhovnicească”, a cărei existenţă sau absenţă, creează în chip firesc un drum în sus sau în jos.
Unui frate i-a spus acestea:
«Dacă vreodată te ceartă soţia ta că te ocupi prea mult de cele bisericeşti, să nu-i răspunzi. Du-te şi plimbă-te şi, când i-a trecut şi găteşte în bucătărie, du-te la ea, mângâi-o uşor pe cap sau sărut-o pe obraz. Asta o va îmbuna şi va uita tot ce-ai făcut înainte».
Unui alt frate i-a spus:
«Fii atent să nu o sâcâi prea mult pe soţia ta. Să nu fii nici prea înnebunit după ea. Să fii cumpănit şi să nu exagerezi».
«De multe ori femeile vor să semene cu bărbaţii şi le place să poarte haine bărbăteşti să facă aceleaşi lucruri şi aceleaşi mişcări pe care le fac bărbaţii», mi-a spus odată Părintele Porfirie.
Unei surori, părintele i-a spus:
«Femeile care sunt geloase pe soţii lor, adesea se îmbolnăvesc de cancer. Asta li se întâmplă chiar şi preoteselor. Toate bolile sunt pricinuite de supărări, chiar şi piatra la rinichi».
Pentru a îndrepta metehnele unui frate, aşa cum făcea cu noi toţi, părintele luă exemple din natură şi din viaţa sa şi îi spuse:
– Să ştii, fiule, că nimic nu este la voia întâmplării. Toate au un rost şi nimic nu se petrece fără pricină. Nicio frunză nu cade din copac fără voia lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să te întristezi de cele ce ţi se întîmplă. Doar astfel ne putem sfinţi. Iată, tu de pildă, te necăjeşti din pricina casnicilor tăi şi te frămânţi fie pentru soţia ta, fie pentru copiii tăi. Să ştii însă că doar astfel poţi spori duhovniceşte. Dacă nu ar fi ei, n-ai putea spori deloc. Dumnezeu ţi i-a dat înadins. Bine, bine, îmi vei spune – continuă părintele – dar e drept să suferim din pricina celor dragi? Da, îţi voi răspunde, fiindcă aşa vrea Dumnezeu. Iar tu eşti din cale-afară de sensibil şi, din pricina supărării, te doare stomacul şi toată cavitatea abdominală, nu-i aşa?
– Aşa e, părinte. Dar, spune-mi, e aşa de rău să fii sensibil?
– Da, îi răspunse părintele. Este rău când cineva este aşa de sensibil cum eşti tu, fiindcă din cauza supărării îţi vei pricinui tot felul de boli trupeşti şi nu numai. Şi nu ştii oare că toate bolile psihice sunt demonice?
– Nu, nu ştiu, îi răspunse fratele.
– Ei bine, ai aflat acum de la mine, îi spuse părintele.
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă părintele Porfirie, Editura Bunavestire Bacău – 2002
