La cinci luni după întoarcerea în Sfântul Munte, în iulie 1968, Părintele Paisie a trăit un fapt dumnezeiesc. Într-o după-amiază, a început să-și facă privegherea. După Pavecerniță, a continuat spunând Rugăciunea și, pe măsură ce o spunea, îi dispărea oboseala și simțea înlăuntrul său o mare bucurie. Deodată, pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, însă nu-l orbea. Înăuntrul acelei lumini dumnezeiești, se afla într-o altă lume, duhovnicească. Simțea o negrăită bucurie și trupul său ușor, își pierduse greutatea. Simțea Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca iluminare și noime dumnezeiești îi treceau repede prin minte, ca niște întrebări și răspunsuri: întreba și primea în același timp răspunsul. Erau răspunsuri dumnezeiești exprimate prin cuvinte omenești și toate acestea erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi scris, după cum spunea el însuși, s-ar fi alcătuit un nou Everghetinos.
Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la ora nouă dimineața. După ce a dispărut acea lumină cerească, toate i se păreau întunecate. A ieșit din chilie și i se părea că e noapte. „Cât este ceasul? Nu s-a luminat de ziuă încă?”, l-a întrebat pe un monah care tocmai trecea pe acolo. „Ce ai spus, Părinte Paisie?”, a zis acela cu uimire. „Ce am spus?”, s-a întrebat și a intrat în chilie. S-a uitat la ceas și atunci a înțeles ce se întâmplase. Era ora nouă dimineața, soarele era sus, dar lui ziua i se părea noapte, ca și cum fusese eclipsă de soare. „Eram ca unul care trece brusc de la o lumină puternică la întuneric”, povestea mai apoi. „Atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască am revenit la cea firească, omenească și am început să-mi fac rânduiala mea de zi cu zi. Am făcut puțină rucodelie, am citit Ceasurile, am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, însă mă simțeam ca un animal care ba se scarpină, ba paște, ba cască și-mi spuneam: «Ia uite cu ce nimicuri mă îndeletnicesc! Am petrecut atâția ani astfel!». Până la amiază am avut atâta bucurie, încât n-am simțit nevoia să mă odihnesc, atât de puternică a fost această trăire”. Toată ziua aceea Cuviosul a văzut ca prin ceață, încât cu greu și-a făcut rucodelia. Abia în ziua următoare a început să vadă normal.
La o lună după acest fapt dumnezeiesc, Cuviosul Paisie a plecat din pustia Katunakiei și s-a mutat în Sfânta Mănăstire Stavronikita.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
