Incepătorii au nevoie de răbdare şi silire; iar începutul statornic e de mult folos. Şi cum că e cu neputinţă să-i urmeze lui Hristos cel care nu se pregăteşte mai întâi de moarte – part. 1

1. Din Viaţa Sfintei Singlitichia

Spunea fericita Singlitichia: „Cei care vin către Dumnezeu au la început multă luptă şi osteneală, mai apoi însă bucurie de nedescris. Precum cei care vor să aprindă un foc întâi se umplu de fum şi lăcrimează, însă după aceea reuşesc ceea ce vor, tot astfel şi noi: dacă vrem cu adevărat să aprindem focul dumnezeiesc înlăuntrul nostru, trebuie să vânăm lucrul acesta cu lacrimi şi cu osteneală şi aşa să încercăm să îl facem. Căci spune Domnul: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să se fi aprins deja (Lc.12,49). Unii însă au îndurat fumul ostenindu-se niţel, dar din pricina nepurtării de grijă nu au aprins focul, pen­tru că s-au lăsat grabnic păgubaşi şi n-au avut îndelungă răbdare, nici n-au îndurat până la capăt”.

2. Din Pateric

• Un Bătrân a fost întrebat: „De ce sunt tot timpul fără purtare de gri­jă?” Şi a răspuns: „Pentru că nu ai văzut încă soarele”.
• A zis un Bătrân: „Să te sileşti în toate, aceasta este calea lui Dumne­zeu”.
• Acelaşi a zis: „Cel care se sileşte pe sine pentru Dumnezeu este ase­menea unui mărturisitor”.
• Nişte fraţi l-au întrebat pe unul dintre Părinţi: „Cum de sufletul nu aleargă către făgăduinţele lui Dumnezeu, pe care ni le-a făcut prin Scripturi, ci se abate spre cele necurate?” Şi a răspuns Bătrânul: „Eu zic că nu a gustat încă din cele de sus şi de aceea tânjeşte după cele necurate”.
• Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Trupul mi s-a vlăguit însă patimile nu-mi slăbesc”. Şi i-a răspuns Bătrânul: „Patimile sunt buruieni pline de spini”. Vroia să spună că, după cum mâinile celui care caută să smulgă buruieni sângerează, tot aşa, cel care vrea să dezrădăcineze patimile are nevoie de multe sudori şi osteneli.
• I-a zis Avva Iosif lui Avva Lot: „Nu poţi deveni monah dacă nu ajungi să arzi tot asemenea focului, dacă nu dispreţuieşti cinstea şi odihna, dacă nu-ţi tai voile inimii şi dacă nu te străduieşti să păzeşti toate poruncile lui Dumnezeu”.

3. A lui Avva Isaia

Frate, nu te lenevi în vreo osteneală, ca să nu tabere în tine lucrările vrăjmaşului. După cum o casă pustiită din afara cetăţii ajunge loc plin de duhoare, aşa şi sufletul începătorului leneş devine sălaş a toată patima cea de necinste.

4. A lui Avva Marcu

• Tot cel botezat ortodox a primit întreg harul în chip tainic; e însă pe deplin încredinţat de aceasta, atunci când lucrează poruncile.
• Porunca lui Hristos, adică porunca săvârşită cu bun scop, după conştiinţă, dăruieşte mângâiere după mulţimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la vremea sa.

5. A Sfântului Diadoh

Celor care încep să iubească cucernicia, calea virtuţii li se pare anevo­ioasă foarte şi întru totul întunecată; şi nu pentru că ar fi aşa, ci fiindcă firea omenească, de îndată ce se naşte, petrece în largul plăcerilor. însă celor care izbutesc să treacă de jumătatea căii, ea li se arată plăcută şi plină de tihnă. Căci prin ajutorul binelui, obiceiul rău e supus de cel bun şi piere laolaltă cu amintirea plăcerilor iraţionale. Şi atunci sufletul străbate cu desfătare toate căile virtuţilor. De aceea, când ne aduce la începutul căii mântuirii, Domnul zice: Ce strâmtă şi îngustă este calea care duce în împărăţie! Şi puţini sunt cei care merg pe ea (Mt.7,14). Iar către cei care vor cu multă hotărâre să păzească sfintele Sale porunci spune: Jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară (Mt.11,30).

Deci la începutul luptei [duhovniceşti] trebuie să lucrăm sfintele Sale porunci silindu-ne oarecum voia, pentru ca văzându-ne bunul Dumnezeu scopul şi osteneala, să ne trimită voie gata de a sluji cu multă desfătare slăvitelor sale voi. Atunci se pregăteşte voia de la Domnul (Pr.8,35), aşa încât să lucrăm neîncetat binele cu multă bucurie. Şi atunci vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi ca să vrem şi ca să săvârşim după a Lui bunăvoinţă (Flp.2,13).

7. Din Pateric

• A zis Avva Zosima: „Harul lui Dumnezeu urmează întotdeauna vre­rii noastre şi prin har se săvârşeşte cu noi tot lucrul bun. însă noi nu căutăm să punem început în bine, nici nu arătăm vrere hotărâtă şi cu râvnă, ca să atragem harul lui Dumnezeu spre ajutor; ci chiar de părem vreodată că avem voinţă, aceasta-i moleşită şi măruntă, cu nimic vrednică să aibă parte de vre­un bine de la Dumnezeu.

Oare nu ştim că toate cele ale noastre sunt asemenea seminţei şi rodu­lui? Plugarul îşi semănă pământul şi apoi aşteaptă mila lui Dumnezeu; iar Dumnezeu trimite în dar ploaie la vreme şi vânturi prielnice, făcând să crească şi să se desăvârşească seminţele aruncate de plugar, dându-i acestuia înapoi mult câştig din puţine. Aşa şi noi: dacă semănăm vrere bogată şi din toată inima spre cele bune, vom afla har pe măsură de la Dumnezeu, prin care vom putea dobândi fără silinţă sau osteneală toate bunătăţile.

Acelaşi lucru vedem că se petrece şi în privinţa meşteşugurilor. Cel care se apucă să înveţe vreun meşteşug la început se osteneşte, dă greş şi de multe ori strică [ce-a lucrat], dar nu-şi pierde curajul, nici nu deznăduieşte, ci iarăşi se pune pe treabă. De câte ori strică, de atâtea ori caută îndreptare, dovedindu-i meşterului vrerea sa; pentru că dacă se descurajează şi renunţă, nu învaţă nimic. După ce greşeşte de multe ori şi este îndreptat de meşter, îndurând şi lucrând cu osteneală şi răbdare, încetul cu încetul ajunge să stăpânească bine meşteşugul; şi de atunci îşi săvârşeşte lucrul în tihnă, aşa încât trăieşte de pe urma lui.

în acest chip trebuie să facă şi cel care vrea să dobândească o virtute: la început să arate vrere cu vitejie şi hotărâre, iar apoi să lucreze binele cu răbdare şi să ceară ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu, fără să se piardă cu firea în căderi, fără să deznădăjduiască ori să se lase păgubaş – căci altfel nu va putea dobândi nicicând vreun bine -, ci dimpotrivă, să se ridice ori de câte ori se întâmplă să cadă, însufleţindu-se cu ajutorul nădejdii şi aşteptând mila lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a spus Avva Moise, că puterea celor ce vor să dobândească virtuţile este să nu-şi piardă curajul atunci când cad, ci iarăşi să fie cu băgare de seamă.

Şi noi, deci, dându-ne toată silinţa în lucrarea virtuţilor, să-l aşteptăm pe Domnul, arătându-I vrere din toată inima şi cerând ajutor de la Dânsul. Şi negreşit ne va arăta mila Sa şi ne va da din belşug harul Său, prin care vom putea dobândi tot binele, lesne şi fără trudă.

• Era un călugăr tânăr, pe care, când mergea să-şi facă pravila, îl apucau tremurul şi fierbinţeala şi îl necăjea straşnică durere de cap. El, însă, îşi spunea: „Iată, bolesc şi poate peste puţin mor; să-mi fac pravila înainte de a muri”. Cu gândul acesta se silea pe sine şi îşi împlinea rânduiala. După ce termina rugăciunea, încetau şi fierbinţeala şi durerea de cap, iar la ora pravilei veneau din nou. El însă, luând aminte la gândul pomenit, se silea să-şi împlinească rânduiala. Şi aşa, nu după multă vreme, s-a izbăvit de război cu ajutorul lui Dumnezeu.
• Unul dintre Bătrâni s-a dus la Avva Ahila şi l-a văzut scuipând sânge. L-a întrebat: „Ce este aceasta?” Iar [Bătrânul] a răspuns: „E cuvântul unui frate care m-a mâhnit şi m-am luptat să nu-l spun. M-am rugat la Dumnezeu să-l ia de la mine şi cuvântul mi s-a făcut sânge în gură; l-am scuipat şi m-am liniştit, iar întristarea am uitat-o”.
• Unul dintre fraţi a flămânzit de dimineaţă şi s-a războit cu gândul, ca să nu mănânce până ce se face ceasul al treilea. Când a venit ceasul al treilea, s-a luptat iarăşi să nu mănânce până se face ceasul al şaselea. Şi la ceasul al şaselea a udat pesmeţii şi a spus gândului: „Să aşteptăm până la ceasul al nouălea”. Iar la ceasul al nouălea a făcut rugăciune şi a văzut lucra­rea [drăcească] asemenea unui fum, ieşind din rucodelie şi înălţându-se în văzduh. Apoi îndată i-a încetat foamea.
• Un Bătrân s-a nevoit să nu bea [apă] patruzeci de zile. De se făcea vreodată arşiţă şi era necăjit vârtos de sete, îşi spăla cana, o umplea cu apă şi o punea înaintea sa. Când un frate l-a întrebat de ce face aşa, a răspuns: „Ca pe lângă sete să mă ostenesc mai mult, văzând apa şi negustând din ea; şi aşa să iau de la Dumnezeu mai mare plată”.
• A zis un Bătrân: „Din această pricină nu sporim nici nu ne ştim măsu­rile: pentru că nu avem răbdare atunci când începem o lucrare, ci vrem să dobândim virtutea fără osteneală. De aceea suntem uşuratici şi nestatornici, mutându-ne lesne dintr-un loc în altul, crezând că vom găsi loc fără diavol
• Acelaşi a zis: „Dacă un monah se osteneşte câteva zile, apoi se mole­şeşte, după care din nou se osteneşte şi se lasă iarăşi, unul ca acesta nu face nimic şi nici nu dobândeşte răbdare”.

8. A Sfântului Efrem

Iubite, din tinereţe să alegi învăţătura şi până la cărunteţe vei afla înţe­lepciunea. Seamănă-ţi ogorul şi grijeşte-l din tinereţe, ca nu cumva să crească mărăcini pe el, ca pe pământul sterp. Fă în acesta rod bun şi dă slavă Celui ce te întăreşte.

9. A lui Avva Isaac

Temelia tuturor bunurilor, izbăvirea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea ce duce spre lumină şi viaţă stau în acestea două: să te aduni într-un loc şi pururi să posteşti; adică să-ţi pui ca rânduială înfrânarea pântecelui, cu înţelepciune şi chibzuinţă, în loc liniştit, cu neîncetată îndeletnicire şi cuge­tare la Dumnezeu. Cel ce le ţine pe acestea două va spori mult şi din ele va dobândi toate virtuţile.

Omul fricos suferă de două boli: credinţă puţină şi iubirea de trup. Cel care pe acestea le nesocoteşte, este vădit că din tot sufletul crede în Dumnezeu şi aşteaptă pe cele ce au să fie. îndrăzneala inimii şi nesocotirea primejdiilor vin dintr-una din aceste două pricini: fie din învârtoşarea inimii, fie din credinţă multă către Dumnezeu. învârtoşării îi urmează mândria, iar credinţei, cugetul smerit al inimii.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 28