– Părinte, la ce se referă unii atunci când spun că în Sfânta Scriptură nu există îndreptăţire?
– Se referă la faptul că, într-un anumit mod, îndreptăţirea nu este justificată.
– Părinte, atunci când mă îndreptăţesc, după aceea cuget că îndreptăţirea nu este proprie monahului.
– Nu numai că nu este proprie monahului, ci ea nu are nicio legătură cu viaţa duhovnicească. Trebuie să înţeleg că atunci când mă îndreptăţesc, mă aflu într-o stare duhovnicească greşită. Tai comuniunea cu Dumnezeu şi mă lipsesc de Harul dumnezeiesc, pentru că acesta nu vine într-o stare duhovnicească greşită. Din clipa în care omul justifică cele nejustificabile, se înstrăinează de Dumnezeu. Intră izolator, cauciuc între om şi Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izolează. Nu există un izolator mai puternic pentru Harul lui Dumnezeu ca îndreptăţirea de sine. Este ca şi cum ai ridica un zid prin care te desparţi de Dumnezeu, prin care tai orice legătură cu El.
– Părinte, ne spuneţi adeseori: „Să încercăm să prindem cel puţin temelia duhovnicească”. Oare care este temelia duhovnicească?
– Recunoaşterea smerită a greşelii şi cel puţin neîndreptăţirea întru cunoştinţă a omului atunci când este vinovat şi i se face observaţie. A nu se îndreptăţi atunci când nu este vinovat şi este învinuit, aceasta este cel mai bun lucru. Cel ce se îndreptăţeşte pe sine nici vreo sporire nu are şi nici lăuntric nu se odihneşte. Nu ne va spânzura Dumnezeu pentru o greşeală ce am făcut-o, dar să nu ne îndreptăţim pe noi înşine pentru acea greşeală şi să considerăm aceasta (îndreptăţirea) un lucru firesc.
– Dacă mi se spune că am greşit în ceva, dar nu-mi pot da seama cât am greşit, oare să întreb ca altă dată să iau aminte sau să tac?
– Dacă ţi se pare că ai greşit douăzeci şi cinci la sută, dar în realitate ai greşit numai cinci la sută, oare nu ai nicun câştig? Pune mai mult, ca să fii mai sigură! Aceasta este lucrarea duhovnicească ce trebuie s-o faci: să afli greşeala şi să te constrângi pe tine însuţi. Altfel eşti luată înainte, te îndreptăţeşti şi odihnă nu afli.
– Părinte, atunci când cineva are obişnuinţă să se îndreptăţească, dar după aceea îşi recunoaşte greşeala şi se plânge pe sine, aceasta îl foloseşte?
– Cel puţin dobândeşte experienţă, iar dacă o va pune în valoare, se va folosi. Dacă Dumnezeu va spune: „Deoarece şi-a dat seama şi s-a pocăit, să-i dau ceva”, atunci va lua ceva şi din casieria pocăinţei.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.