Preot Ioan Bădiliță
„Smochinii îşi dezvelesc mugurii
şi florile de vie văzduhul parfumează.
Scoală, draga mea, şi vino!”
După ce Iisus Și-a adunat primul Său grup de Ucenici, ce-a făcut? I-a luat deoparte și le-a ținut prelegeri profunde despre existența lui Dumnezeu? Le-a citat din Cratylos sau din Metafizica lui Aristotel? I-a trimis în pustie? Nu, nu. Primul lucru pe care l-a făcut Iisus a fost să meargă cu ei la o nuntă, care are loc «hemera te tritē» a treia zi – ziua Învierii, ziua ridicării templului trupului Domnului, zi de bucurie cosmică. O zi în care toți au aflat cât de mult îi iubește Dumnezeu, cât de mult Își iubește Păstorul mielușeii. E zi de Paști. Această nuntă e o sărbătoare a iubirii, un topos sacru unde Nathanel și fiecare mire își împletește lumina ochilor lui în fagurii zâmbetului miresei și amândoi devin o flacără, un sărut, o melodie, un trup în două suflete.
Iisus Își invită Ucenicii să participe la un mare dans al iubirii. Dansul dintre sacru și profan, cer și pământ, Îngeri și oameni, creat și necreat, Iubit și Iubită. Nunțile din vremea lui Iisus, ca și cele din Orientul Mijlociu de astăzi, sunt un timp al unei muzici care pătrunde în toate tendoanele omului, stimulând membrele, șoldurile, întregul corp să danseze pe ritmul timpanelor, organelor, chimvalelor și strunelor. Cântecul este, pe de o parte, tânguitor, făcând inima să plângă și sufletul să facă dor, iar pe de altă parte, este plin de bucurie, o bucurie care vine la sfârșitul unei zile istovitoare pentru păstorul de pe dealurile Betleemului, pentru un pescar din Galileea, pentru un dulgher din Nazaret mirosind a lemn de cedru, sau pentru o femeie care țese o perdea închinată Templului din Ierusalim. Munca este grea, iar jocul e pe măsură. Apăsat. Grafie pe colb.
Maria, glasul celor fără de glas, al celor săraci și prigoniți, glasul care se bucură de coborârea semeților de pe tronuri și ridicarea celor smeriți, care se bucură de săturarea celor flămânzi, de împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu – ea, Doamna, e acolo, la ospățul nupțial. În toiul sărbătorii, al horei, al veseliei, Maria observă că vinul s-a terminat. Maria îi vede pe cei lipsiți, pe cei însetați, pe cei care au rămas fără zâmbet. Maria îi vede. Și se întoarce către Fiul, către Iisus, despre care Isaia a scris că va pregăti pentru toate popoarele un ospăţ de cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri bune, și care va șterge toată lacrima și toată rușinea. Inima ei se întoarce spre inima Lui. Și așa a rămas definitiv.
Răspunsul Domnului ne pare ciudat. „Ce este Mie și ție?” Și poate că această întrebare ni se adresează tuturor. Noi Îl așteptăm mereu să ne salveze din orice situație. Știm sigur că va veni? Oare nu va lăsa gazdele să sufere umilința de a nu avea suficient vin? Dar poate că se întreabă de ce ar trebui să conteze? De ce s-ar ocupa oaspeții de cantitatea vinului? De ce să rezolve El o problemă pe care nu a cauzat-o? Poate dacă erau mai cumpătați, vinul nu s-ar fi terminat. Dar Maria are credință. Inima ei cunoaște inima Lui. Știe că va ajuta. Știe că El ne ține pe toți împreună, într-un singur trup, într-un singur sânge.
Scriptura nu ne spune dacă El a dansat la nunta din Cana, dacă a cântat, dacă S-a veselit. Dar închid ochii și ascult vecernia greierilor de sub geam. Și-atunci un gând dulce mă cuprinde, ca vântul ușor de pe Horebul lui Ilie: El Însuși este dansul, El e cântecul, El e veselia. El e cămara și nunta și Mirele. El, și nimeni altul, ne mângâie inimile, șoptind: „Marea nu poate stinge dragostea. Fiindcă iubirea ca moartea e de tare”.
