Sfântul Nicolae Velimirovici
Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nicio ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii cu atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie. Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singura ţintă, numai una: Împărăţia lui Dumnezeu.
De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noima zadarnică! De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorbă. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru că oamenii se înecau şi strigau după ajutor.
Numai dracii şi păcătoşii cer de la Hristos minuni deşarte. Vedeţi numai ce lucruri absurde pretinde Satana de la Domnul: să prefacă pietrele în pâini în pustietate, să sară de pe acoperişul Templului! Şi vedeţi ce vor şi păcătoşii cei împietriţi, fariseii şi cărturarii, ai căror ochi văzuseră atâtea minuni săvârşite chiar în faţa lor de Hristos spre binele oamenilor: un semn! Să arunce Hristos muntele în mare! Domnul însă n-a împlinit nici diavolului, nici păcătoşilor cererile lor. Dar niciodată nu a lăsat neîmplinite minunile spre mântuirea oamenilor.
Evanghelia de astăzi ne înfăţişează o astfel de minune: înmulţirea pâinii în pustie. Dar nu o pustie fără suflare de om, nu o pustie cu doar Satana; ci o pustie cu peste zece mii de oameni flămânzi (pentru că se spune că erau cinci mii de bărbaţi, fără a mai socoti femeile şi copiii). Istoria Bisericii ne-a arătat de mii de ori că niciun pustnic, niciun rugător, niciun de minuni făcător n-a izbutit să se ascundă de lume. Mulţi întreabă, fără temei: ce face un sihastru în pustie? Nu-i mai bine să trăiască un călugăr aproape de oameni, în slujba lor? Dar cum să ardă o candelă neaprinsă! Monahul duce cu sine în singurătate o candelă în sufletul său, fără lumină. Acolo, în pustie, candela se aprinde prin rugăciune, post şi lucrare. Iar dacă se aprinde, lumina ei se vede în lumea întreagă, şi lumea vine după ea şi o află, chiar de s-ar ascunde în deşertul ars de nisip, pe crestele munţilor sau în peşteri nepătrunse. Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decât oricine altcineva. Iar Mântuitorul arată limpede lucrul acesta în împrejurarea de faţă. În pustia unde Se adâncise, mulţimile veneau după Dânsul.
Faptul că Hristos a împărţit mulţimilor pâine şi peşte, precum şi numărul pâinilor, al peştilor şi al coşurilor rămase, toate au un tâlc anume, un înţeles tainic. Înainte de moartea Sa, Domnul a numit pâinea pe care o binecuvântase: Trupul Său. Aici nu o numeşte astfel prin cuvinte, ci închipuie lucrul acesta prin numărul pâinilor. Cinci pâini pentru cele cinci simţuri, iar cele cinci simţuri închipuie întreg trupul. Peştele e semnul vieţii. În primele veacuri ale Bisericii se zugrăvea peştele ca semn al lui Hristos, simbol ce se poate vedea încă în vechile catacombe şi adăposturi creştine. Hristos dă aşadar oamenilor spre mâncare Trupul Său şi viaţa Sa.
De ce peştii sunt doi? Pentru că Domnul S-a dat şi Se dă pe Sine în jertfă atât în vremea vieţii Sale pământeşti, cât şi, după înviere, în Biserică până astăzi. Şi ce înseamnă faptul că a frânt pâinea El Însuşi? Înseamnă că Se jertfeşte de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor. Şi de ce le dă Apostolilor pâinea şi peştele, ca ei să dea mai departe mulţimilor? Pentru că ei aveau să-L ducă pe Hristos în toată lumea, ei aveau să-L dea noroadelor spre mâncare a vieţii. Ce înseamnă cele douăsprezece coşuri de pâine rămase? Înseamnă rodul îmbelşugat al strădaniei apostolice. Recolta strânsă de Apostoli va fi neasemuit mai mare deci sămânţa semănată, după cum fiecare coş cuprindea mai multă pâine decât cele cinci pâini mâncate de mulţimile flămânde care s-au săturat.
Aceste taine sunt adânci, sunt de nepătruns; cine să cuteze a le scruta adâncimile? Cine, în veacul acesta muritor, va cuteza să pătrundă adâncurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea şi auzirea Evangheliei este o încântare. Din dulceaţa Evangheliei îngerii beau pe săturate. Iar omul, cu cât mai mult citeşte, cu cât mai mult se apleacă în rugăciune asupra Evangheliei, ci cât mai mult îşi îndreaptă după ea viaţa lui, cu atât i se va deschide aceste înmiresmate adâncimi încântătoare. Slavă fie pentru aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
