Înrudirea duhovnicească

– Părinte, ieri mi-aţi spus că pe toţi oamenii pe care i-aţi văzut zilele acestea, i-aţi simţit ca pe nişte fraţi. În ce fel este înrudirea duhovnicească?

– După trup, suntem fraţi cu toţi oamenii. Toţi suntem fraţi şi robi ai lui Dumnezeu, însă noi, credincioşii, suntem pe deasupra şi fii după har ai lui Dumnezeu, răscumpăraţi cu Sângele cel dumnezeiesc al lui Hristos. În viaţa duhovnicească, după trup ne înrudim prin Adam, iar după duh prin Hristos. Cei care trăiesc duhovniceşte simt această înrudire duhovnicească între ei. Gândesc la fel, urmăresc acelaşi lucru, au acelaşi scop. Dacă ai avea, de pildă, o soră după trup, care să aibă programul ei, să trăiască lumeşte etc., n-ai simţi cu ea nicio înrudire duhovnicească.

– Înrudirea duhovnicească se destramă vreodată?

– Când unul încetează să mai trăiască duhovniceşte, încetează de a se mai înrudi duhovniceşte cu celălalt care trăieşte duhovniceşte. Singur se desparte, nu-l îndepărtează celălalt. Precum cineva, cu cât trăieşte mai plăcut lui Dumnezeu, cu atât se apropie de El. Tot astfel, cu cât se depărtează de viaţa în Dumnezeu, cu atât merge mai departe de El. Nu-l alungă Dumnezeu. Omul singur se îndepărtează de Dumnezeu. Şi precum harul dumnezeiesc este o putere care lucrează de departe şi se transmite oamenilor, tot astfel şi lucrarea cea vicleană a diavolului, este şi ea o putere care lucrează de departe şi se transmite. De pildă, două suflete, dacă sunt într-o stare duhovnicească bună şi se gândesc unul la altul, între ele se face o legătură duhovnicească şi unul transmite putere dumnezeiască celuilalt. Iar două suflete, dacă trăiesc în păcat şi au o oarecare legătură între ele, de departe primeşte unul de la celălalt o influenţă diavolească; se duce telegrama de la unul la celălalt.

– Părinte, atunci când există o astfel de legătură diavolească între doi oameni, dacă unul se schimbă spre bine, este ajutat şi celălalt?

– Da, nu mai are legătură, pentru că celălalt nu ridică… „receptorul”. Se întrerupe legătura şi astfel nu mai are cum să comunice. În felul acesta poate să-şi facă probleme şi dacă vrea, se poate ajuta pe sine însuşi.

– Când avem legături cu un om stăpânit de patimi, dar nu ne vătămăm de patimile lui, noi putem să îi influenţăm caracterul?

– Dacă avem stare duhovnicească bună, sfinţenie, influenţăm mult, deoarece lucrează harul lui Dumnezeu, iar semenul nostru se foloseşte. Atunci când îl răbdăm pe fratele nostru din dragoste, el simte. Precum şi atunci când există înlăuntrul nostru răutate, chiar dacă ea nu se manifestă, el tot o simte. Ceea ce are un suflet, aceea şi transmite. Patima va transmite patimă, mânia – mânie, urgia – urgie. În timp ce dacă în suflet există harisme, harisma se va transmite ca harismă.

– Adică atunci când cineva are legături cu oameni virtuoşi, se foloseşte?

– Sigur că se foloseşte. Dacă vei merge la o chilie în care se tămâiază mereu, când vei ieşi, vei mirosi a tămâie. Dacă vei merge într-un grajd, vei lua mirosul grajdului. Dacă vei merge într-o casă lumească, atunci când vei pleca vei mirosi a parfum lumesc. În timpul ocupaţiei germane aveam cinci prăjini de pepeni diferiţi: pepeni americani ai Şcolii Agricole, care erau pepeni albi foarte mari şi foarte dulci, pepeni locali de Argos etc. Dacă din întâmplare dovlecii erau aproape de cei buni, de cei americani, dulceaţa din pepene se ducea în dovleac. Acesta se făcea mai dulce, iar pepenele mai searbăd. Tot astfel se petrece şi cu polenizarea pe care o fac albinele mergând dintr-o floare în alta. Dacă vei vedea pepene cu buric mare, să ştii că răsadul de pepene a fost lângă cel de dovleac. Dacă cumva pepenele de Argos va fi aproape de un pepene bun, va lua dulceaţă din cel bun. Pepenele bun va pierde din dulceaţă, dar cel puţin dulceaţa va merge în celălalt pepene. Dacă însă dovleacul va fi aproape de un pepene bun, dovleacul se va face mai dulce şi, dacă-l vei pregăti, va trebui după aceea o mână de sare. Pepenele pierde, dar nici pe dovleac nu-l foloseşte. În timp ce, de este pepene, pierde desigur pepenele cel bun, dar celălalt devine pepene mai dulce. Vreau să spun că, dacă un creştin care nu este destul de sporit merge lângă un om sporit duhovniceşte, poate că cel de-al doilea se va osteni, se va păgubi puţin, dar primul se va folosi. Dacă însă un om lumesc, care nu crede, merge lângă un om duhovnicesc, osteneala şi timpul ce-l depune omul duhovnicesc se vor pierde. Cel mult, cel lumesc va fi mişcat puţin de câteva lucruri duhovniceşti ce i le va spune celălalt şi le va filozofa lumeşte, adică le va interpreta în duh lumesc şi nu se va folosi. Adică va deveni un… dovleac mai dulce.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.