Despre defăimarea de sine

Avva Dorotei scrie: cel care se defaimă pe sine are linişte şi nu se tulbu­ră niciodată: unul ca acesta de va fi bolnav, sau supărat, sau prigonit, sau de va avea vreo altă suferinţă, pe toate le va răbda şi-I mulţumeşte lui Dumne­zeu. Unul ca acesta, chiar dacă va fi pedepsit sau mustrat de Întâi-stătător, pe toate le va primi în pace şi le va considera faceri de bine ale lui Dumne­zeu. Mândria se cuibăreşte în om când nu se cunoaşte cu adevărat pe sine. Deci, cunoaşte-te pe tine însuţi şi păzeşte-te cât poţi mai mult de mândrie şi orgoliu, ca de un mare rău sufletesc. Cu nimic altceva nu le vei putea alunga de la tine decât printr-o necontenită defăimare şi smerire de sine.

Dobândim cunoaşterea de sine atunci când ne socotim pe noi înşine ne­putincioşi şi nevrednici în a face faţă la mari responsabilităţi. A te cunoaş­te pe tine însuţi înseamnă a te considera fără de minte, nesimţitor, lipsit de grijă pentru mântuirea sufletului, leneş şi în tot chipul păcătos. Să nu iei aminte la păcatele celorlalţi, ci să le priveşti numai pe ale tale. Să nu te in­tereseze nimic altceva în afară de propria mântuire: cercetaţi-vă pe voi în­şivă, dacă staţi în credinţă, spune Apostolul.

Din îndrumările duhovniceşti ale Starețului Ilarion.