Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei)
Se cuvine să-I dăm slavă Bunului Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem și în această Duminică a 5-a după slăvitul praznic al Învierii, zi binecuvântată în care suntem chemați să gustăm cu toții din „apa cea vie”, dăruită nouă cu îmbelșugare din izvorul nesecat al Sfintelor Scripturi. O adevărată comoară de învățături ni se descoperă în acest episod al întâlnirii Domnului cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov, episod relatat de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 4, versetele 5-42.
Îl însoțim și noi, cu ochii minții, pe Domnul în călătoria Sa din Iudeea către Nazaretul Galileei, drum care trecea prin ținutul Samariei (Ioan 4, 3-4). Distanța era foarte mare, aproximativ 145 km, pe care trebuia să-i parcurgă pe jos. Ostenit de călătorie, Domnul poposește la fântâna Patriarhului Iacov. Aici a rămas singur, întrucât Ucenicii plecaseră în cetatea din apropiere, numită Sihar, ca să cumpere mâncare. Domnul nostru Iisus Hristos știa că în ceasul acela avea să vină la fântână, să scoată apă femeia samarineancă. El venise în locul acela tocmai ca să întâlnească și să salveze sufletul acestei femei și, prin ea, să aducă vestea eliberării și acestui popor robit de păcat, căci așa și erau socotiți samarinenii în conștiința poporului evreu.
În cartea a patra a Regilor, la capitolul 17, 24-29, ni se istorisește cum regele Asiriei a strămutat în ținutul Samariei și alte popoare, în locul fiilor lui Israel. Dar pentru că aceștia nu-L cinsteau pe Domnul, de aceea El a trimis asupra lor lei care-i omorau. Aflând de aceasta, regele Asiriei a trimis în Samaria pe unul din preoții lui Israel, ca să-i învețe legea lui Dumnezeu și cum să-L cinstească pe Domnul. Rezultatul a fost că pe lângă cinstirea lui Dumnezeu, „fiecare popor şi-a mai făcut şi dumnezeii săi şi i-a pus în capiştile de pe înălţimi pe care le făcuseră samarinenii; fiecare popor în cetatea sa în care trăia” (4 Regi 17, 29). Aceasta era problema samarinenilor. Ei fuseseră învățați legea Dumnezeului adevărat, însă nu și-au lăsat nici idolii lor. Samarinenii erau considerați de către evrei spurcați, încât i-au izolat și nici măcar nu treceau prin ținutul lor când aveau de mers în Galileea, ci preferau să ocolească întreg ținutul ca să nu se „spurce”. La fântâna lui Iacov, Domnul vine să rezolve și această problemă a dușmăniei dintre poporul lui Israel și samarineni, frații lor rătăciți. Este minunat modul în care Domnul, Pedagogul desăvârșit, știutorul inimilor zidite de El, i Se descoperă femeii, treptat, într-o creștere progresivă, de la un simplu iudeu la Mesia, Mântuitorul lumii (v. 42).
Hristos a venit să lumineze sufletul femeii samarinence
Întâlnirea are loc pe la ceasul al șaselea, în miezul zilei, când soarele dogorește cel mai puternic, întrucât este în punctul cel mai apropiat de pământ. Acum alege Domnul, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „să lumineze sufletul ei, în chip deosebit, cu razele cunoștinței, prin venirea Cuvântului la el. Și sufletul (femeii n.n.) stătea cu Cuvântul lângă fântâna lui Iacov, adică lângă izvorul înțelesurilor Scripturii. Fântâna lui Iacov e Scriptura; apa e cunoștința din Scriptură, adâncimea fântânii, înțelesul greu al Scripturii; găleata de apă e erudiția în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc al Scripturii”.
Femeia samarineancă vine însetată de apă, de vreme ce în arșița zilei își face curaj să vină să scoată apă. Ea era însetată însă și de lucruri spirituale, căci în mintea și sufletul ei erau și multe întrebări și frământări spirituale. De aceea, observăm cum Domnul Se folosește de setea ei trupească pentru a o ridica la cele spirituale. Femeia încă rămâne legată de cele materiale și-L întreabă nedumerită: „Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?” (Ioan 4, 11-12).
Domnul continuă să o ridice treptat spre înțelegerea celor spirituale zicând: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 13-14). Din nou, tot nedumerită, dar doritoare de a afla, și oarecum bulversată, femeia Îi răspunde amestecând setea trupească cu cea spirituală: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4, 13-14).
Acum Domnul i Se descoperă ca știutor al inimii și al faptelor ei. Observăm că femeia încerca să-și ascundă păcatul ei, dar văzându-și sufletul descoperit în fața Domnului, uită de păcat și de cele materiale și se urcă cu mintea la cele spirituale. Abia acum își dă seama, cu adevărat, că nu are în față un simplu om. Luminată spiritual, i se deschid ochii sufletului și „vede”: „Doamne, văd că Tu eşti proroc” (Ioan 4, 19).
Din această iluminare duhovnicească ajunge să presimtă venirea lui Mesia și, pentru luminare deplină, Îl va întreba despre locul de închinare, cum să se închine, în Ierusalim sau pe muntele Garizim, după obiceiul samarinenilor (vs. 20). Mântuitorul îi va răspunde acesteia: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 22-24). Prin aceste cuvinte, Domnul o mai ridică pe o treaptă, spre luminarea deplină, descoperindu-i că adevărații închinători ai Tatălui sunt cei care se închină „în duh și în adevăr”, adică printr-o viață de comuniune cu Dumnezeu, printr-o viață de rugăciune și de mărturisire a adevărului credinței, credință la care este chemată întreaga suflare umană: evrei, samarineni și păgâni.
Femeia își va exprima, acum, năzuința pe care o aveau și samarinenii, chiar dacă amestecaseră învățăturile bune cu închinarea la idoli, aceea că „…va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (Ioan 4, 25). Abia în acest moment, Domnul i Se descoperă și o va lumina deplin: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25).
Transformată în adâncul ființei sale de întâlnirea cu Mesia Cel prezis de profeți, femeia samarineancă este cuprinsă de un avânt puternic și de curaj în a mărturisi și altora. Ea devine misionară pentru poporul său. Pleacă în grabă spre cetatea Sihar, uitând la fântână și găleata cu care venise să scoată apa obișnuită, însă cu apa cea vie în suflet, strigă ca un profet, cu putere: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Cuvântul ei a fost cu putere, căci „…mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut” (Ioan 4, 39).
Mâncarea cea mai bună este împlinirea poruncilor
În timp ce femeia pornise în grabă către cetate au sosit și Ucenicii la fântână și îl rugau să mănânce. Însă, la fel ca și cu femeia samarineancă, Domnul încearcă să-i ridice din cele materiale spre cele spirituale: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi” (v. 32). Văzându-i că nu înțeleg nimic, ba mai mult, se întreabă nedumeriți: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” (v. 33), Domnul le arată sensul spiritual al cuvintelor sale: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (v. 34).
În continuare, Domnul le vorbește în pilde despre lucrarea pe care El o făcuse prin femeia samarineancă: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” (Ioan 4, 35-38). Holdele „albe pentru seceriș” sunt, de data aceasta, samarinenii care se apropie de Domnul ca un rod bogat ieșit din sămânța Cuvântului dumnezeiesc sădit în inima femeii samarinence. La fântâna lui Iacov, samarinenii s-au hrănit din Cuvântul dumnezeiesc și au gustat din apa cea vie, înțelegând că Cel care le vorbește e Hristos, Mântuitorul lumii (v. 42). Atât de mult i-a atins cuvântul Domnului, încât L-au rugat să mai rămână la ei și „a rămas acolo două zile” (v. 40).
Femeia samarineancă a venit la fântâna lui Iacov însetată de apa cea materială, dar purtând în suflet și frământări ale lucrurilor duhovnicești și a plecat adăpată cu apa cea vie, împlinindu-se cu ea cuvântul psalmistului: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Ps. 41, 2). Ea a răspuns chemării Mântuitorului: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38-39).
Cât de însetaţi suntem noi azi?
Să ne întrebăm și noi: Cât de însetați suntem noi astăzi și, mai ales, după ce însetează inimile noastre? Însetăm noi, oare, după Dumnezeu, însetăm mai mult după cele din lume sau, mai grav, copleșiți de răutatea, invidia și uneltirile potrivnice ale celor din jur, nu mai însetăm după nimic, nu mai așteptăm nimic bun de la lumea aceasta și de la cei din jurul nostru?
Să luăm pildă de la această femeie care, fiind pătrunsă de darul lui Dumnezeu, s-a luminat, transformându-și întreaga viață. După Înălțarea la cer a Domnului și trimiterea Duhului Sfânt, la Cincizecime, a fost botezată de Sfinții Apostoli, primind numele de Fotini și devenind martoră a Domnului și vestitoare a minunatei întâlniri de la fântâna lui Iacov.
În vremea împăratului roman Nero, Fotini împreună cu cei doi fii, Victor (prin Botez – Fotinos) și Iosie, precum și cu cele cinci surori, Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi și Chiriachi, au suferit pentru închinarea lor „în duh și în adevăr” trei ani de chinuri cumplite și de temniță, primind apoi cununa muceniciei din mâna lui Hristos. Prin toate aceste încercări au trecut cu mare bucurie, întăriți fiind de lumina și darul lui Hristos Care sălășluia în inima lor, căci apa pe care o primiseră s-a făcut în ei „izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (v. 14).
Prin misiunea acestei familii de Mucenici au venit nenumărate suflete la fântâna lui Iacov, care este Sfânta Biserică. Întâlnirea cu Hristos i-a transformat viața femeii samarinence și a adus-o la lumina înțelegerii și închinării „în duh și adevăr”, adică a rugăciunii curate și adevărate, a rugăciunii cu mintea și cu inima pătrunse de conștiința adevărată a prezenței lui Dumnezeu în noi.
Să ne dăruiască și nouă Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfintei Fotini samarineanca, bucuria întâlnirii cu Domnul în rugăciune la fântâna lui Iacov din Biserică.
Pr. Lect. Dr. Adrian Cristian Maziliţa
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Samarinencei
Dumnezeu așteaptă de la noi spontaneitate și sinceritate
