Sfântul Grigorie de Nyssa
Atunci când s-a plinit timpul arhetipic – cum s-ar spune – al sărbătorii de faţă, Cel ce este „în chipul lui Dumnezeu“ (Filipeni 2:6) şi Care a luat chip de rob, Cel făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Prunc fiind, a plinit răscumpărarea legată de patruzeci de zile. Cuvântul cel veşnic a venit la Templu dimpreună cu Născătoarea [Sa] şi cu aducerea potrivită a jertfei rânduite, iar mai-marii cetelor fără de trup, plecându-şi grumazul ca nişte robi, Îi pregăteau nevăzut primirea cu mărire în chip vrednic de Dumnezeu şi lăudau oceanul negrăitei înţelepciuni şi depăşirea rânduielii vremelnice a literei Legii şi arătarea tainei ascunse în Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut. Amintirea acesteia prăznuind noi astăzi, să ne îndulcim de contemplaţiile duhovniceşti la fel cu netrupeştile minţi şi, slăvind măreţia minunilor dumnezeieşti, să le fim părtaşi vrednici, nu cu ochiul sufletului întunecat de umbra Legii, ci, după spusa preaînţeleptului Pavel, privind cu faţa descoperită slava Domnului (II Corintheni 3:18).
Pentru că, după cum spune Legea, toată partea bărbătească ce deschide pântecele este sfinţită (Levitic 12:2) şi femeia care tocmai a născut, devenind mamă a unui băieţel, trebuie să se curăţească după naştere vreme de patruzeci de zile şi aşa să meargă cu o jertfă bine rânduită la [lăcaşul lui] Dumnezeu. Cei care, la citirea Vechiului Legământ, au vălul pe inimă cred în chip copilăresc, ca să spun aşa, că împlinesc această rânduială prin astfel de jertfe anuale, care niciodată nu pot desăvârşi pe cei ce le aduc. Nouă însă care am crezut, cărora prin întoarcerea către Dumnezeu ni se ridică acest văl (II Corintheni 3:14-16), o dată şi până la sfârşitul veacului, spre lăsarea păcatelor prin jertfa Lui, ne-a strălucit marea taină pe care cu puţin înainte am văzut-o şi am lămurit-o la vremea potrivită. Anume că, potrivit cu înlănţuirea ideilor cercetării noastre, rânduiala de care am vorbit, a Legii, se vede împlinită doar cu Dumnezeu cel întrupat şi cu nimeni altul.
Dumnezeul tuturor i-a zis lui Moisi în Egipt, când a hotărât moartea celor întâi-născuţi ai Egiptului: „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul-născut ce deschide pântecele între fiii lui Israil, de la om până la dobitoc“ (Ieşire 13:2). Fericitul Moisi, în cuvântarea sa către popor, se arată ca şi cum ar desface această ferecătură a rânduielii dumnezeieşti zicând: „Şi după ce te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul hananeilor, precum S-a jurat părinţilor tăi, şi-l va da ţie, vei osebi Domnului pe tot cel de parte bărbătească ce deschide pântecele, şi pe tot cel ce deschide pântecele din turme ori dintre dobitoacele tale, câte se vor naşte ţie de parte bărbătească. Tot ce deschide pântecele asinei să-l schimbi pe oaie, iar de nu-l vei schimba, îl vei răscumpăra“ (Ieşire 13:11-13), adică vei da pentru el un preţ de răscumpărare.
Căci aşa lămureşte dumnezeiasca rânduială în Cartea Numerilor, zicând celui ce-şi luase sarcina de arhiereu: „Tot cel ce deschide pântecele din tot trupul pe care-l aduceţi Domnului, de la om până la dobitoc, al tău va fi, dar cei întâi-născuţi ai oamenilor vor fi răscumpăraţi cu preţ; vor fi răscumpărate şi cele întâi-născute ale dobitoacelor celor necurate. Iar preţul răscumpărării celui ce se răscumpără după o lună de la naştere va fi cinci sicli, după măsura siclului sfânt. Iar cele întâi-născute ale vacilor, şi cele întâi-născute ale oilor, şi cele întâi-născute ale caprelor să nu se răscumpere, căci sunt sfinte şi sângele lor îl aduci la jertfelnic“ (Numeri 18:15-16). Glasul cel dumnezeiesc a alăturat şi a numărat împreună cu animalele cele necurate pe cei întâi-născuţi ai lui Israil, fiindcă în cultul rânduit de Lege nu era nimic curat şi sfânt cu adevărat, chiar dacă se credea că se sfinţesc, potrivit cu ce propovăduia Legea.
De asemenea, era rânduit să se dea preţ de răscumpărare pentru toţi oamenii care erau respinşi de la jertfa lui Dumnezeu, fiindcă starea necuvântătoare a iudeilor nu era vrednică să aducă o închinare cuvântătoare şi să se apropie de preatainicul jertfelnic al Noului Legământ pentru arderea de tot duhovnicească. Preţul de răscumpărare, aşa cum se obişnuia să fie adus, era, potrivit cu Legea, o jertfă sângeroasă (care însă, după prorocul Isaia, Dumnezeu nici măcar nu o ceruse – Isaia 1:11), pentru că scopul Legii ţintea către o desăvârşire duhovnicească. Dar toate cele care erau aduse la jertfire, al căror sânge urma să fie vărsat înaintea jertfelnicului, s-a rânduit să fie numite „sfinte“, iar în acest fel ele preînchipuiau adevărul prin tipuri. Căci Cel ce Se aduce pe Sine jertfă şi prinos lui Dumnezeu Tatăl, întru miros de bună mireasmă, este Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Care este şi Se numeşte cu adevărat Sfânt.
Cât despre preţul de cinci didrahme, care trebuia plătit pentru fiecare întâi-născut, aceasta arată în chip enigmatic[16] că fiecare dintre noi trebuie să-şi sfinţească fiecare simţ pentru Dumnezeu, iar lucrarea simţurilor să o înfăţişăm Ziditorului curată şi străină de orice plăcere nepotrivită, ca nişte preţuri de răscumpărare sfinte şi legiuite.
Această sfântă lucrare o prăznuim noi astăzi, această tâlcuire duhovnicească[17] s-a potrivit cu sărbătoarea de azi. În aceasta Mântuitorul e adus la vedere potrivit cu Legea, dar în chip înţelegător şi duhovnicesc aduce pârga frământăturii noastre Tatălui şi o arată în întregime sfântă şi potrivită pentru a fi adusă Dumnezeirii. Căci pentru aceasta se chinuia[18] în trecut Legea şi spre aceasta ţintea, atât în ce priveşte pe întâii născuţi, cât şi în privinţa schimbului Leviţilor şi al preţuirii cu didrahme. Aşa ne-a trecut harul Duhului peste marea Scripturilor.
„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moisi, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israil, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu.“ (Luca 2:22-27).
Ce înseamnă „aşteptând mângâierea lui Israil“? Adică aştepta arătarea adevărului şi strămutarea la acesta a poporului israelitean de la umbra Legii, astfel încât, izbăvit de stihiile lumii, să deprindă elementele fundamentale ale învăţăturii adevărului şi să se instruiască în desăvârşirea ei. Dar, desigur că nu ar putea spune cineva că iudeii se aflau într-o stare rea, că erau în robie şi că îşi aşteptau slobozirea şi revenirea la înflorirea de odinioară. Pentru că vechea lor viaţă se ducea după legi bune, templul stătea bine şi jertfele din el se aduceau cum trebuie şi păzeau toată viaţa socială îndeobşte.
Dacă va pretexta cineva că se aflau în stăpânirea romanilor şi că fusese aşezat ca rege al Iudeii Irod, care era de alt neam, să ştie cel ce obiectează că societatea nu era influenţată de faptul că Israil era condus de un rege străin, aşa încât bătrânul Simeon putea să aştepte o mângâiere de acest fel. Pentru că asta se mai întâmplase şi în alte dăţi, când, precum un tată îşi dă fiul neascultător unui pedagog aspru ca să-i bage minţile în cap, aşa şi israeliţii s-au aflat adesea sub regi de alt neam. Şi aceasta o dovedeşte petrecerea de mulţi ani a poporului în Egipt, precum şi prorocul Ieremia, care, în anii regelui Sedechia, din poruncă dumnezeiască a grăit către el şi către popor, vestind că vor intra sub sceptrul lui Nabucodonosor şi că vor fi supuşi de haldei (Ieremia 34:1 ş. u.). Dar nu a fost numai situaţia celor care au ajuns sub stăpânirea unui străin, după ce au meritat o viaţă mai aspră, lucru care nu e de mirare, ci îndelunga răbdare a lui Dumnezeu i-a arătat pe unii drepţi, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11:38), ca să vorbesc ca Pavel, să nu ajungă conducători, ci supuşi unor barbari şi necredincioşi, încât să se vadă fără de tăgadă puterea cucerniciei lor. O dovedeşte aceasta Avraam, când a ajuns în Egipt şi Faraon i-a luat soţia (Facere 12:20), iar el a pribegit în pământ străin. La fel şi fiul său, şi nepotul său, vorbesc de Isaac şi de Iacov, şi de asemenea cel mai înţelept fiu al celui din urmă, care a ajuns rob şi a fost osândit la temniţă (Facere 39:20).
Aşadar, dreptul Simeon nu aştepta mângâierea lui Israil într-un fel lumesc şi pompos, ci aştepta adevărata mutare la frumuseţea adevărului. Căci i se vestise că va vedea pe Hristosul Domnului înainte de săvârşirea din viaţă, şi, de aceea, aştepta în chip duhovnicesc mângâierea poporului. „Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor“ (Luca 2:27-31). O, fericit cu adevărat şi de trei ori fericit bătrân! O, fericită acea sfântă intrare a ta în Templu, prin care ai alergat la ieşirea din viaţă! O, fericită privirea sufletului tău dimpreună cu a trupului! Ochii trupului au privit arătarea dumnezeiască în trup, iar ochii sufletului nu au rămas doar la cele văzute, ci, luminaţi de lumina Duhului, L-au cunoscut pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat şi au înţeles dumnezeiasca mântuire pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toate popoarele. Fericite sunt mâinile tale care au atins Cuvântul vieţii! Fericită e limba ta care a binevestit descoperirea luminii de viaţă dătătoare!
Puterea Duhului care a mişcat atunci limba aceluia să ne dea şi nouă acum cuvânt întru deschiderea gurii! „Acum slobozeşte“, zice, „pe robul Tău, Stăpâne, după graiul Tău în pace“! Căci, de când Hristos S-a făcut om şi a risipit păcatul pricinuitor de război şi pe noi ne-a dus la Tatăl, mutarea sfinţilor se face în pace. Pentru că şi marele David a spus mai dinainte aceasta în chip prorocesc: „În pace mă voi culca şi voi adormi“ (Psalmul 4:9), nu acum, ci închipuind venirea lui Hristos. Şi, ca şi cum ar arăta dobândirea acestei nădejdi (zic de paşnica adormire în Hristos) de către sfinţi prin Duhul, zice: „Că Tu, Doamne, întru nădejde m-ai aşezat!“ Dar fericitul bătrân Simeon, deja văzând timpul plinit, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după graiul Tău în pace!“, arătând că dumnezeiasca făgăduinţă era prezentă. „Că văzură“, zice, „ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor noroadelor“, adică mântuirea săvârşită prin Hristos pentru întreaga lume, şi nu numai pentru Israil. Dar cum mai sus zice că aşteaptă mângâierea lui Israil, iar acum că a văzut mântuirea lui Dumnezeu vestită tuturor neamurilor? Pentru că în acel moment ştia prin Duhul că atunci când mângâierea lui Israil va fi săvârşită, atunci şi tuturor noroadelor le va fi gătită mântuirea.
Priveşte însă la exactitatea insuflării dumnezeieşti! Pentru că zice „lumină spre descoperirea neamurilor“, la fel ca marele Pavel când îl numără pe Israil după neamuri şi zice: „Când va intra numărul neamurilor, atunci şi întregul Israil se va mântui“ (Romani 11:25-26). Aşadar, şi el a arătat dinainte chemarea neamurilor, la urmă, potrivit cu prorocia, păstrând întoarcerea întregului Israil, chiar dacă acum s-a mântuit o rămăşiţă din iudei, care au alergat deja la har. Dar ia aminte şi la sensul propriu al înţelesurilor înalte! Pentru că din cuvintele „lumină spre descoperirea neamurilor“ ne dă să înţelegem descoperirea dumnezeieştii mântuiri, pentru că oamenii se aflau în întunericul desăvârşit şi în deplină beznă, fără nici o rază luminoasă a cunoaşterii de Dumnezeu. Fiindcă, înainte de venirea lui Hristos, neamurile erau în starea în care fericitul Isaia a binevestit poporului ce şedea în întuneric că va vedea lumină mare (Isaia 9:2). Dar pentru că Israil a fost totuşi luminat prin chipul Legii, chiar dacă numai în parte, nu se mai aminteşte de lumina pentru el, ci a prorocit că va moşteni slava, amintind de vechea lui istorie. Aşa cum mai demult minunatul Moisi, cel ce a ajuns a vorbi împreună cu Dumnezeu, avea faţa slăvită, tot aşa şi ei, vorbind prin credinţă în lumina dumnezeiască a întrupării şi luminaţi de puterea Duhului, vor străluci în slavă, lepădând vechiul acoperământ, şi se vor schimba în acelaşi chip, trecând din slavă în slavă, precum zice Apostolul, dar cu puterea Duhului, adică a Domnului (II Corintheni 3:18).
Spusa de Dumnezeu cugetătorului Simeon, anume că Domnul este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israil, arată, prin împletirea înţelesurilor cu vestirile prorocilor, că unul şi acelaşi Dumnezeu şi a dat Legea, şi a grăit prin proroci, atât în Vechiul cât şi în Noul Legământ. Deoarece cuvântul prorocesc a numit pricina „piatră de mult preţ“ (Isaia 28:16) şi „piatră de scandal“, ca să nu fie ruşinaţi cei care cred în El. Deci, El este cădere pentru cei care, din pricina necredinţei, cad sub smerenia cărnii, dar este ridicare pentru cei care au cunoscut statornicia iconomiei dumnezeieşti. Dar şi când a grăit despre sabia ce va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu, a prorocit în mod limpede Patima Crucii. Pentru că toate cele spuse şi înfăptuite de la însăşi zămislirea mai presus de minte şi până la vremea Patimii arată ca şi cum ar fi un singur trup netăiat, despre care Născătoarea de Dumnezeu avea o înţelegere foarte înaltă şi foarte potrivită cu Dumnezeirea, vom crede că ea a pătimit ca pe o tăiere vremea lipsită de slavă a Răstignirii, chiar dacă în vremea Învierii s-a săvârşit minunea reîntregirii depline a tăieturii. Dar cuvântul [din Scriptură] nu înseamnă că doar ea a suferit de această durere, ci spune mai dinainte că se vor arăta gândurile de îndoială şi de dezbinare din multe inimi, astfel încât, prin diferitele învăţături despre El, Fecioara, de Dumnezeu Născătoarea, să nu sufere vreo clătinare[19].
Prorociţa Ana, din pricina bătrâneţilor, spune un lucru nedesluşit, care nu s-a auzit bine, de aceea şi înalta Evanghelie nu a însemnat cuvânt cu cuvânt ce a spus ea. Să aflăm, mai întâi, de la Evanghelist cine era ea, de unde se trăgea şi din ce pricină se găsea la Templu, iar apoi să tâlcuim care este înţelesul cuvintelor ei.
Zice deci fericitul Luca: „Şi era şi Ana prorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim“ (Luca 2:36-38). Care e motivul pentru care Evanghelistul face o istorisire atât de precisă despre prorociţă, încât aminteşte până şi de tatăl şi de seminţia ei, şi nu a găsit altceva mai însemnat să spună? Despre acest motiv ar şti doar Însuşi Dumnezeul sfinţilor şi cei învăţaţi să grăiască taine prin insuflarea Duhului Lui, după dumnezeiescul Apostol (I Corintheni 14:2). Însă, pe cât suntem noi în stare, putem să spunem că în acea vreme erau şi alte femei cu acelaşi nume ca şi fericita aceasta şi care se dădeau ca şi ea la aceleaşi strădanii sfinte, stăruind în posturi şi rugăciuni. Deci, pentru a fi limpede despre care persoană vorbeşte, aminteşte de tatăl ei şi de seminţia ei, încununându-o cu mari laude, pe care cei ce le-au auzit le socoteau vrednice de credinţă, cărora ea le şi vorbea despre Domnul.
Dar pentru că, precum s-a spus, din pricina bătrâneţii şi-a pierdut tăria glasului, să ne apropiem urechea cugetului nostru de gura ei prin cercetarea de faţă şi să vedem ce a spus şi ea celor care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. Fiindcă, potrivit cu înlănţuirea logică a înţelesului, [Ana] a vorbit despre Domnul luând din cuvintele proroceşti, pentru că cei către care zice Evanghelia că a grăit aşteptau şi ei răscumpărarea în mod sigur din dumnezeieştile aşezăminte aflate la proroci. Iar pentru a arăta taina, i-a fost la îndemână cuvântul marelui Isaia: „Un Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi s-a chemat numele Lui Înger de mare sfat“ (Isaia 9:6). Şi încă şi acestea: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că-ţi vine lumina, şi slava Domnului peste tine a răsărit!“ (Isaia 40:1). Iar marele David adaugă: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat“ (Psalmul 84:11) şi: „Văzut-au toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru“ (Psalmul 97:3). Şi arătând spre El zice: „Înainte de soare rămâne numele Lui şi întru El se vor binecuvânta toate seminţiile pământului“ (Psalmul 71:17-18). Toate neamurile Îl fericesc, şi Îi slujesc Lui, şi I se vor închina Lui, pentru că „Domnul a făcut mântuirea Lui cunoscută“ (Psalmul 97:2) fiilor lui Israil. De asemeni şi glasul cinstit şi îngeresc al lui Maleahi vesteşte: „Iată, eu trimit îngerul Meu şi va găti cale înaintea feţii Tale, şi îndată Domnul, pe Care voi Îl vreţi, şi Îngerul Legământului, va veni în Templul Său“ (Maleahi 3:1).
