Interviu cu Ierom. Ștefan Nuțescu: Despre dreapta socotință

Intervievator: Părinte, pentru început vă rugăm să ne dați o definiție a dreptei socotințe.

Părintele Ștefan: În viața duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotințe și care să ne povățuiască. Și nu numai la începutul vieții duhovnicești, dar și la mijloc și spre sfârșit. Deci toată viața. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovnicești.

În om se lucrează din trei direcții: de la Dumnezeu, din partea firii omului și de la diavol. De aceea, cel începător nu-și poate da seama de unde vine impulsul, dorința de a face un lucru. Și atunci duhovnicul îi spune „nu”, „da” sau „este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit„.

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândeste după multă nevoință duhovnicească. Are ca țintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim și discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menținerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câștigă prin celelalte nevoințe, dar dreapta socotință menține nevoința la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotință nu dă roade; nevoința dă roade, însă nevoința făcută cu dreaptă socotință. Roadele drepței socotințe sunt urmări ale lucrării duhovnicești: pocăința, dragostea față de aproapele, ascultarea, blândețea și celelalte.


Intervievator: Care este relația dintre dreapta socotință și cumințenie?

Părintele Ștefan: Între ele este o mare diferență. Una este să fii cuminte și alta este să câștigi dreapta socotință. Aceasta din urmă se câstigă după multă nevoință și ani destui. A fi om cuminte nu presupune că ești și om duhovnicesc.


Intervievator: Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

Părintele Ștefan: O minte cuminte înseamnă a te păstra și a nu ieși din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relațiile sociale dintre oameni. În viața duhovnicească este cu totul altceva. Spre exemplu, Sfinții nebuni întru Hristos n-au fost numiți „cuminți”, ci „nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminți, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu și prin această nebunie își acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii și de alți ochi.

Altceva este un om drept, un om corect în viata socială, față de un om duhovnicesc. E o mare diferență. Poate fi omul și drept, și duhovnicesc, însă poate fi și cuminte, și ateu. Această cumințenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte usor viața duhovnicească. Într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuși la punct ca să poți clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poți clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cumințenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni și ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viața duhovnicească. După părerea mea, cumințenia aceasta este temelia unei vieți duhovnicești adevărate, bineînțeles dacă după angajarea în viata duhovnicească se păstrează în această cumințenie.


Intervievator: Dar dacă extindem cumințenia și în ce privește viata duhovnicească?

Părintele Ștefan: Prin angajarea omului în viața duhovnicească nu se elimină cumințenia. Ele se întrepătrund, această cumințenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cumințenia se înduhovnicește, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cumințenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârșit: nu jignește pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… În viața duhovnicească, cumințenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar și pe ceilalți. Zicea cineva: „Acest om îmi odihnește sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce liniște nu numai în relațiile exterioare, ci și în cele interioare. Deci cumințenia este și temelie, și culme în viața duhovnicească, dar e și timona care ajută să ții calea dreaptă întreaga viață.


Intervievator: În ce sens dreapta socotință a fost considerată, de unii Sfinți Părinți, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute și dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

Părintele Ștefan: Este cu mult mai mult decât dreapta măsură și cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuțile, la toată viata duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socotință este considerată de Sfinții Părinți drept cea mai mare virtute pentru că îl mentine pe monah și pe orice creștin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupești (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iar căderea de-a dreapta este căderea în nevoință peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiți să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutați să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânți. Deci dreapta socotință este virtutea virtuților, care ne păstrează în smerenie.


Intervievator: Prin dreapta socotință omul tinde să nu mai aibă căderi în stânga sau în dreapta, pendulări între extreme, ci tinde să se miste din ce în ce mai puțin, până la nemișcare. Ce înseamnă nemișcare în Dumnezeu?

Părintele Ștefan: Nemișcarea în Dumnezeu este o lucrare a fazei a treia a vieții duhovnicești. Prima fază este faza purificării, a curățirii, a doua este a iluminării, iar a treia a îndumnezeirii. În prima fază, zic Sfinții Părinți, este mai pronunțată lucrarea omului pentru dobândirea harului. În a doua fază începe lucrarea harului, care iese la iveală. Sfântul Marcu Ascetul zice: „Hristos este ascuns în poruncile Lui”. Nu-L vedem, dar, lucrând poruncile, Îl asimilăm, dobândind harul care la o anumită vreme iese la suprafață, luminând cele lăuntrice și cele dinafară. În cea de-a doua fază primim luminarea mintii, dar și lucrăm. Iar faza a treia este faza îndumnezeirii, de care se învrednicesc puțini, este treapta nelucrării omului, numită faza lucrării exclusiv a lui Dumnezeu. Lucrarea supremă este nelucrarea. Nelucrarea este totuși o lucrare. Această lucrare a nelucrării este specifică fazei înalte a îndumnezeirii. Ea presupune înainte o mare nevoință. Nu poate un începător să ajungă deja la faza nelucrării personale. Toate trebuie să meargă într-o anumită evoluție, după o anumită regulă.


Intervievator: Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se împacă această nebunie, în special „nebunia întru Hristos”, cu judecățile omenești?

Părintele Ștefan: Sfântul Apostol Pavel spune că pentru ca „să fii întelept trebuie să te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te facenebun”, adică nepotrivit pentru judecățile omenești cele de aici. Acestea nu se împacă. Un om duhovnicesc pe toate le judecă și nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecăți omenești. Cei de jos nu pot pricepe mintea „nebunului întru Hristos”, pentru că acesta este în legătură cu Dumnezeu și toate le analizează și le coordonează după judecățile lui Dumnezeu. În sensul acesta credința este o nebunie, „nebunia Crucii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Înaintând pe scara duhovnicească ești din ce în ce mai neînțeles de cei de jos. Doar când ceilalți se ridică la nivelul tău pot să te înțeleagă. Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie: „În casa Tatălui Meu multe locasuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Trăim unul lângă altul, unii chiar soț și soție, însă despărțiți sufletește de mulți ani, pentru că unul e la o anumită vârstă duhovnicească, iar altul la alta. Oamenii nu i-au înteles pe „nebunii întru Hristos” și atunci i-au catalogat “nebuni”. Această lucrare a nebuniei întru Hristos a fost specifică lumii grecești și celei rusești. La noi n-a prins acest fel de nevoință, sau foarte puțin. Sfântul Serafim de Sarov spune că în viața lui a văzut foarte puțini adevărați nebuni întru Hristos. Nu oricine poate să-și ia asupră-și această nevoință. Nu e obligatorie. Sfântul Simeon cel Nebun întru Hristos, după ce se despătimește cu Sfântul Ioan Pustnicul în deșert, se întoarce în Constantinopol pentru a urma această formă de nevoință. Sfântul Simeon este însă o excepție de la regulă. Excepțiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Și „nebunia întru Hristos”, și pustnicia, și viețuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesară multă virtute pentru a împlini bine aceste chemări. Este o mare nevoință să renunți de bună voie la statutul unui om integru în fața oamenilor sș să suporti toate consecințele ei, tot blamul și tot disprețul celor din jur. Vedeți, în condițiile normale cât de greu suportăm un cuvânt aspru, de batjocură, sau dispret, sau chiar un gest cât de mic de dezaprobare, pentru că lucrarea omului vechi este încă vie în noi. Vedeți ce înălțime are lucrarea nebunului întru Hristos? Trebuie să fie despătimit și într-o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Nu ni se cere nouă să le urmăm lor, ci căii Sfinților Părinți, căii de mijloc, căii celei bătătorite.


Intervievator: Dreapta socotință caută să împace judecățile lui Dumnezeu cu judecățile oamenilor sau ne detașează total de judecățile oamenilor?

Părintele Ștefan: Lucrările duhovnicești sunt foarte precise și nu suportă compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru că pactul cu Dumnezeu este împlinirea strictă a poruncilor. Când nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotință nu caută să împace judecățile oamenilor cu judecățile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi în acest sens de împăcare. Nici chiar Sfintii mari care au căutat să cerceteze judecățile lui Dumnezeu n-au reușit. Spre exemplu, unui bătrân cu viață sfântă ce a stat mult timp în pustie și se ruga lui Dumnezeu să-i descopere judecățile Sale, i se arată un Înger care îl întreabă: „Ce dorești?”„Vreau să știu judecățile lui Dumnezeu”, zice Sfântul. Îngerul îi răspunde: „Nu este om care să știe aceasta, dar pentru că m-ai rugat îti voi da niște exemple”. Și Îngerul l-a luat pe pustnic și după o zi de mers au ajuns la o gazdă. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tavă de argint. Au servit cele de pe tavă, iar la sfârșit, Îngerul ia tava și o aruncă într-o prăpastie. Și au pornit mai departe. Au ajuns la o grădină foarte frumoasă. Au poposit lângă un izvor și stând la un loc mai ferit, văd un om bătrân care se așază și el. Apoi apare un călăreț care începe să-i ceară banii. Bătrânul nu înțelege despre ce bani era vorba. Călărețul se înfurie și îl bate până îl omoară. Sfântul și Îngerul au plecat mai departe. Au ajuns în cele din urmă la o casă părăsită, din care mai rămăsese un singur perete în picioare. S-au asezat să doarmă, iar Îngerul, în loc să doarmă, a dărâmat complet zidul și l-a refăcut. Dimineață, părintele foarte neliniștit îl întreabă: „Esti Înger sau ești demon? Ce înseamnă toate cele ce le-am văzut?” Îngerul răspunde: „Creștinii la care am înnoptat sunt evlavioși și au făcut multe fapte bune. Tava de argint era însă câștigată prin nedreptate. Și pentru ca să nu-și piardă plata faptelor bune și mântuirea, am luat tava de la ei. Bătrânul mort în tinerețe a omorât pe cineva. Călărețul era stăpânul locului unde am poposit și urmărea hoțul care tocmai îi furase banii. Astfel, bătrânul a plătit cu viața sa uciderea făcută de el mai demult, ca să i se ierte din păcate. Iar în locul zidului părăsit a fost o casă foarte mare. Și ultimul din casa aceea a îngropat o comoară în zid, care era cât pe-aci să se surpe. Stăpânul de acum ar fi găsit comoara și-ar fi trăit în nedreptate și răutate. Zidul făcut acum va dura până se va naște cineva care, găsind banii, îi va folosi într-un scop bun. Deci”, i-a zis Îngerul, văzând mirarea Sfântului, „nu mai cerceta judecățile lui Dumnezeu, ci îngrijește-te de păcatele tale”.

Judecățile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu judecățile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina și curăța judecățile omenești, pentru ca ele să devină după Dumnezeu. Lucrând după judecățile lui Dumnezeu, omul trăiește veșnicia încă de aici.

Sursa: http://www.nistea.com

Total
47
Shares
Previous Post

Love story

Next Post

Evanghelia zilei (Marcu 13, 14–23)

Related Posts