Fiind ziua de naştere a lui Irod şi sărbătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praznic bogat după cuviinţă, poftiţi au fost toţi dregătorii ţării. Acolo, la praznic, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, Salomeia pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete într-atâta i-a plăcut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi i-a întărit vorba cu jurământ.
Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gânduri: cere Capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum, aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl socoteşte prooroc; şi apoi nici omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi consimțise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii.
Nerodului, ameţit cum era, i-a fost însă ruşine să-şi calce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: “ţi-am făgăduit până la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât jumătate din regatul meu, astfel, încât nu ţi-l pot da; cere-mi altceva”. Dar nu l-a purtat mintea către acest răspuns drept, ci ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată cerere: lui Ioan i s-a tăiat Capul în chiar beciurile palatului şi cinstitul Cap i-a fost adus Salomeii pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Irodiada.
Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.
Extras din Dăruind vei dobândi – Nicolae Steinhardt.
