Aurel Sibiceanu
O însemnare a D-lui Baconschi, despre Ţara Sfântă, mi-a amintit de un cunoscut de-ai mei, născut într-o familie de atei veritabili, adică din aceia care-s informaţi, adică ştiu, într-o oarecare măsură, ce combat.
Cunoscutul ăsta al meu nu s-a ostenit niciodată cu probleme de religie ori credinţă, cum au făcut părinţii lui. „Eu nu cred în nimic, bătrâne, mi-a zis, cândva, mai bine zis nu mă deranjează cei care cred, iar eu nu-mi pun problema sfârşitului decât rar şi atunci nu simt nimic – nici frică, nici altceva” .
În anul 2000, amicul a mers la muncă în Israel – este inginer constructor. Ne-am revăzut după ce a venit şi l-am întrebat cum a fost. Mi-a spus că în toate zilele libere a vizitat locurile biblice cu profundă încărcătură spirituală.
„Nu ştiu cum să-ţi spun, zicea, dar eu, care n-am citit Biblia niciodată, nici la presiunea părinţilor, care-mi ziceau că trebuie s-o citesc, ca un raţionalist, ca s-o combat, am simţit în mine nişte fiori ciudaţi, greu de descris. Cum să-ţi explic… M-am trezit privind oamenii, locurile, florile ca şi cum pe toate astea le-aş vedea pentru ultima dată! Interesant este că eu, care eram impasibil când mă gândeam la moarte, m-am surprins, uneori, seara, bântuit de gândul morţii şi de frica aia, bătrâne, când îţi curge transpiraţie rece pe şira spinării.
Într-o bună zi am mers să văd şi Iordanul, în locul unde se spune că a avut loc Botezul Mântuitorului. Ei, bine, acolo, acolo a fost cel mai cel, parcă am fost lovit de o lumină nepământeană, câteva minute nu am văzut nimic, apoi m-am trezit plângând din senin!”
Am tăcut şi mi-am amintit că numele Iordanului, în ebraică Nahar Ha Yarden, se traduce prin „Apa care coboară”. Mi-am zis în sinea mea: Apa asta a coborât în amicul meu şi l-a urcat în altă făptură a sa, de care nu avea ştiinţă. Omul nu a devenit bisericos, ca să zic aşa, mi-a spus că citeşte Biblia cu alţi ochi şi că simte mereu o vecinătate ocrotitoare.
Acum câţiva ani l-am întâlnit pe un vechi prieten, mult mai vârstnic decât mine şi care de aproape 20 de ani a renunţat la cariera de profesor de sport şi s-a făcut preot. Cum stăteam noi de vorbă, într-un colţ al pieţei din cartier, trece pe lângă noi amicul ăsta, care-a fost în Israel, se opreşte o clipă să-mi strângă mâna, prilej cu care, cuviincios, cere binecuvântare preotului şi o şi primeşte. După ce amicul se îndepărtează, preotul îmi zice: „Ce verde ciudat au ochii amicului dumitale, o clipă am crezut că văd apa Iordanului în ei!”
Atunci i-am povestit ce am scris mai sus. Nu a zis nimic, doar a ridicat ochii spre cer, câteva clipe, apoi a privit în pământ şi a zis: „Mulţumesc, Doamne…” Ne-am despărţit, purtând în suflet bucuria viitoarei întâlniri.
Ieri, pe când ieşeam dintr-o policlinică, m-a salutat un tânăr pe faţa căruia mijea o umbră de barbă. I-am răspuns şi l-am întrebat al cui este – copiii au năravul frumos de a creşte repede de nu mai ştii ai cui sunt !!! „Sunt băiatul lui Toma D.” „Şi, cu ce te ocupi, voinice?” „Deocamdată sunt seminarist.” Toma, sugestiv nume, este amicul meu, pe care apa Iordanului l-a urcat în alt sine…
