Isav și Iacov

(Facerea 25, 19-34; 26, 34 – 27, 40)

Despre viața lui Isaac nu ne povestește multe lucruri cartea Facerii. Se referă mai ales la nașterea celor doi fii ai săi, Isav și Iacov. Istoria nașterii celor doi frați și lupta lor pentru întâietate este foarte interesantă, pentru că ne arată desfășurarea planului lui Dumnezeu pentru crearea poporului israelitean, prin mijlocirea căruia avea să se pregătească mântuirea lumii.

Isaac avea patruzeci de ani când s-a căsătorit cu Rebeca. Vreme de douăzeci de ani nu au dobândit copii, pentru că Rebeca era stearpă, ca și Sarra. Dumnezeu l-a încercat și l-a exersat pe Isaac în credință și răbdare și Isaac nu a deznădăjduit, ci „s-a rugat Domnului pentru Rebeca, femeia sa”[1]. Fără încetare și cu stăruință se ruga ca să se dezlege sterpiciunea Rebecăi și să dobândească fiu. Și, cu toate că rugăciunile sale nu păreau să fie ascultate, nu și-a pierdut nădejdea, ci a continuat să se roage. Iar când vremea pedagogiei s-a încheiat, Dumnezeu a răspuns la rugăciunea sa. Rebeca a rămas însărcinată și urma să nască gemeni.

Așadar și Rebeca a fost stearpă. Mai înainte fusese stearpă Sarra, mai târziu și Rahila și despre atâtea alte perechi se vorbește în Sfânta Scriptură, care după o lungă perioadă de sterpiciune au dobândit copii cu puterea lui Dumnezeu. Aceste cazuri constituie o mare mângâiere și nădejde pentru cei care se confruntă cu o aceeași problemă. Să scape cu credință la rugăciune și să stăruie în ea precum Isaac, fără să deznădăjduiască, dacă Dumnezeu întârzie să răspundă. Iar dacă Dumnezeu consideră că este mai de folos lipsa fiilor, iarăși să nu deznădăjduiască soții și să nu socotească aceasta o nenorocire și nefericire. Să se supună voii lui Dumnezeu cu convingerea deplină că ceea ce hotărăște Dumnezeu este cel mai bine pentru ei. De altfel există foarte multe cazuri în care părinți buni și virtuoși încearcă asemenea amărăciuni și dezamăgiri din partea copiilor lor, încât se întreabă dacă nu ar fi fost mai bine să nu-i fi avut. Părinții fără copii pot să găsească moduri de a oferi celorlalți slujirile lor și să aibă încredințarea nu numai că nu sunt nefolositori, ci și că slujirile lor au mare valoare și astfel de slujiri nu pot oferi cei care au copii, mai ales cei cu copii mulți.

Să ne întoarcem însă la Rebeca. În pântecele ei cei doi copii se zbăteau în chip neobișnuit și aceasta a făcut-o să se neliniștească. Și ce a făcut atunci? „S-a dus să întrebe pe Domnul”[2]. Nu a alergat la vrăjitori și la prooroci mincinoși, ci L-a întrebat pe Domnul, ca să afle ce i se întâmplă. Cum a pus această întrebare nu ne spune Scriptura. Este foarte probabil că s-a retras și s-a rugat pentru aceasta deosebi. Iar Dumnezeu i-a răspuns spunându-i: „În pântecele tău sunt două neamuri şi două popoare se vor ridica din pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt şi cel mai mare va sluji celui mai mic!”[3]. Așadar Dumnezeu spune mai înainte viitorul și caracterul celor doi copii și al celor două popoare care vor ieși din ei, pentru că Dumnezeu este „cel ce le vede pe toate înainte de nașterea lor”. Cunoaște toate dinainte și potrivit preștiinței Sale alege și destinează pe fiecare.

Când s-a împlinit vremea sarcinii, Rebeca a născut într-adevăr gemeni. Primul copil era roșu și foarte păros. Nu semăna cu un nou născut, ci cu un copil de multe luni și pentru aceasta l-au numit Isav, adică „matur, dezvoltat”. A urmat al doilea, care s-a născut ținând în mână călcâiul fratelui său, ca și cum ar fi vrut să-l împiedice să se nască primul. Pentru aceasta l-au numit Iacov, care înseamnă „cel ce pune piedică”. Acest semn neobișnuit arăta rivalitatea care avea să stăpânească în viața celor doi copii și a celor două popoare. Din clipa nașterii, Iacov s-a străduit să ia de la Isav dreptul de întâi născut. Pentru moment părea că a pierdut lupta și a câștigat Isav, însă la vremea potrivită Iacov va ajunge primul, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu către Rebeca că „cel mai mare va sluji celui mai mic”[4].

Să explicăm însă ce era dreptul de întâi născut, despre care vom auzi vorbindu-se în continuarea povestirii. Dreptul de întâi născut cuprindea privilegiile și îndatoririle pe care le avea fiul întâi născut: avea dreptul la două părți din averea părintească, însă avea îndatorirea de a-i întreține și a-i îngriji pe părinți la bătrânețe; după moartea tatălui el era mai marele familiei și se bucura de cinste și respect din partea fraților săi. Avea însă dreptul de a refuza sau a vinde dreptul de întâi născut.

Când cei doi copii au crescut, s-a vădit limpede diferența de caracter dintre ei. Isav arăta aplecare către lucrările agricole, către viața aspră și a ajuns un vânător neîntrecut. Dimpotrivă, Iacov era om blând și neprefăcut, omul casei, care iubea liniștea și pacea. Potrivit caracterului fiecăruia s-a manifestat și dragostea părinților față de ei. Isaac îl iubea mai mult pe Isav, probabil pentru că credea că se va arăta bărbat vajnic și curajos, dar și pentru că Isav, când se întorcea de la vânătoare pregătea totdeauna ceva din vânat pentru tatăl său și aceasta îl mulțumea în mod deosebit pe Isaac. Dimpotrivă, Rebeca îl iubea mai mult pe Iacov, care se afla aproape mereu lângă ea și avea caracter blând. Îl iubea însă mai ales pentru că își amintea cuvântul Domnului că „cel mai mare va sluji celui mai mic”. Îl iubea pe cel pe care l-a ales și l-a iubit Domnul.

Desigur, nu este un fenomen rar să arate fiecare dintre părinți o preferință deosebită față de unul dintre copii. În această situație însă preferințele părinților au slujit planului dumnezeieștii iconomii, care începea să se împlinească. Istoria ne este tuturor cunoscută. Într-o zi, când Isav s-a întors foarte obosit de la vânătoare, l-a găsit pe Iacov gătind linte și i-a cerut ca să mănânce. Iacov s-a folosit de prilej și i-a spus că-i va da mâncare dacă îi va ceda dreptul de întâi născut. Isav a răspuns cu indiferență: „Iată eu mor. La ce mi-e bun dreptul de întâi-născut?”[5]. În continuare Iacov i-a cerut lui Isav să jure că îi cedează dreptul de întâi născut și Isav a jurat. Atunci Iacov i-a dat pâine și mâncare și Isav a mâncat, s-a săturat și îndată s-a ridicat și a plecat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Astfel, așa cum spune Scriptura, „a nesocotit Isav dreptul său de întâi-născut”[6], adică a disprețuit drepturile și cinstea pe care o avea ca întâi născut, arătându-se indiferent față de acestea. Prin comportamentul său a arătat că nu este vrednic de această cinste și pentru aceasta a pierdut-o. Însă, nesocotind dreptul de întâi născut, a disprețuit în același timp și făgăduințele lui Dumnezeu, despre care în mod sigur va fi auzit de la tatăl și chiar de la bunicul său Avraam, pentru că cei doi copii aveau cincisprezece ani când a murit Avraam. Dimpotrivă, Iacov căuta să dobândească dreptul de întâi născut, pentru că avea în vedere făgăduințele lui Dumnezeu. Desigur, modul în care l-a dobândit nu este vrednic de laudă, pentru că a fost o constrângere. Și pentru această constrângere, precum și pentru înșelăciunea pe care a folosit-o mai târziu, ca să primească binecuvântarea tatălui său, a fost plătit, după cum vom vedea, cu aceeași monedă. Cu toate acestea este lucru foarte vădit că Iacov, desigur fără ca el să-și dea seama, slujea planului lui Dumnezeu, Care nu iubește și nu încuviințează nici un fel de răutate și viclenie, însă îndreaptă chiar și rezultatele faptelor noastre celor rele, astfel încât să slujească preaînțeleptului Său plan pentru propriul nostru folos.

Când Isav a vândut dreptul de întâi născut, probabil că s-a gândit la dragostea tatălui său și a nădăjduit că Isaac îi va da lui binecuvântarea sa și prin urmare pe el îl va recunoaște ca întâi născut. Dumnezeu însă Își întorsese deja fața de la Isav din pricina lipsei de bună cuviință și evlavie și a rânduit astfel lucrurile încât și binecuvântarea lui Isaac să o ia Iacov și astfel să i se dea lui definitiv dreptul de întâi născut.

Cei doi frați aveau deja patruzeci de ani și Isav a luat în căsătorie două femei canaaneence. Desigur, această căsătorie s-a făcut fără consimțământul părinților săi, care nu voiau nurori canaaneence. De altfel Scriptura ne spune că cele două femei ale lui Isav erau sucite și se certau mereu cu socrii lor. Și prin această faptă a sa Isav și-a arătat caracterul său rău și prin urmare nevrednicia de a se face moștenitor făgăduințelor lui Dumnezeu.

Isaac trebuie să fi trecut de o sută de ani și își pierduse vederea. Așadar l-a chemat pe Isav și i-a spus: „Iată, eu am îmbătrânit şi nu ştiu ziua morţii mele. Ia-ţi dară uneltele tale, tolba şi arcul, şi ieşi la câmp şi adu-mi ceva vânat; Să-mi faci mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi să mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu până nu mor!”[7]. Și Isav a alergat îndată ca să împlinească dorința tatălui său. Rebeca însă a auzit cuvintele lui Isaac și, având în vedere cuvintele proorocești ale lui Dumnezeu pentru fiii ei, a alcătuit îndată un plan. Îl cheamă pe Iacov și îi face cunoscute cele întâmplate și îl trimite la turmă să aducă doi iezi. Îi gătește cu atenție, astfel încât să semene cu vânatul. Îl îmbracă pe Iacov cu hainele lui Isav, îi acoperă mâinile și gâtul cu pieile iezilor, ca Iacov să semene cu Isav cel păros și îl trimite cu mâncarea gătită ca să i-o ducă lui Isaac, dându-se drept Isav, ca să smulgă binecuvântarea părintească.

Planul Rebecăi a fost desigur viclean și condamnabil, dacă îl judecăm potrivit moralei Evangheliei. Să nu uităm însă că nu trebuie să-i judecăm pe oamenii din acea vreme după legea morală desăvârșită a Noului Testament, ci potrivit principiilor morale nedesăvârșite din acea vreme, ce îngăduiau lucruri care potrivit legii Evangheliei sunt inadmisibile. Desigur, Dumnezeu nu a cercetat fapta Rebecăi, nici nu a îndemnat-o El să o facă, însă a îngăduit-o și a lăsat lucrurile să evolueze de la sine ca să fie pedepsit Isav. Și aceasta se întâmplă foarte des, adică Dumnezeu îngăduie răutatea oamenilor ca să se arate prin lucruri că ei cu răutatea lor nu numai că nu pot zădărnici planul lui Dumnezeu, ci, fără să vrea, slujesc la împlinirea lui. Chiar și diavolul cu toată viclenia lui nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu, ci, fără să vrea și fără să înțeleagă, se face unealtă și slujitor al lui Dumnezeu. De exemplu a vrut să-l vatăme pe Iov și în cele din urmă a slujit la sporirea lui în virtute. La condus pe Domnul la moarte pe cruce, crezând că astfel zădărnicea lucrarea Sa mântuitoare, însă tocmai prin această faptă a sa a slujit acestei lucrări, pentru că Jertfa Domului este izvorul mântuirii noastre.

Să ne întoarcem însă la istoria noastră. Iacov a avut unele împotriviri față de planul mamei sale, temându-se ca nu cumva Isaac să-și dea seama de înșelăciune și în loc de binecuvântare să primească blestem. Rebeca însă l-a liniștit spunându-i că își asumă ea toată răspunderea. Teama lui Iacov s-a arătat îndreptățită. Când s-a înfățișat înaintea tatălui său dându-se drept Isav și i-a dat mâncarea cerându-i binecuvântarea, el și-a exprimat îndată uimirea pentru întoarcerea grabnică lui Isav. Iacov însă a răspuns că Dumnezeu i-a scos vânatul înainte. Apoi Isaac i-a cerut lui Iacov să se apropie, ca să-l pipăie. Pipăirea însă i-a sporit nedumerirea. „Glasul este glasul lui Iacov, iar mâinile sunt mâinile lui Isav”[8], a spus cu uimire. Ca să se încredințeze mai bine, a întrebat: „Tu oare eşti fiul meu Isav?” și Iacov a răspuns: „Eu”[9]. Atunci Isaac a luat din mâncarea adusă de Iacov și a mâncat, însă îndoielile sale nu dispăruseră încă. Pentru aceasta, după ce a mâncat, l-a chemat pe Iacov ca să-l sărute și în vreme ce îl săruta a mirosit cu atenție hainele lui Iacov și a văzut că au mirosul hainelor lui Isav, miros de câmp, unde își petrecea timpul Isav. Și atunci Isaac i-a dat binecuvântarea sa: „Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pământului, pâine multă şi vin. Să-ţi slujească popoarele şi căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste fraţii tăi şi feciorii mamei tale să ţi se închine ţie; cel ce te va blestema să fie blestemat şi binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!”[10]. Prin această binecuvântare s-a confirmat dreptul de întâi născut pe care Isav îl cedase lui Iacov și lui i s-au transmis făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și lui Isaac.

Nu a trecut mult timp și s-a întors Isav de la vânătoare. A pregătit și el mâncarea sa și a dus-o tatălui său cerând binecuvântarea lui. Mare uimire l-a cuprins pe Isaac. Abia acum a înțeles înșelăciunea căreia îi căzuse victimă. „A venit fratele tău cu înşelăciune şi a luat binecuvântarea ta”[11]. Sufletul lui Isav s-a umplut de întristare și mânie. Plângând a cerut și el binecuvântarea tatălui său. Isaac este și el mișcat, însă nu retrage binecuvântarea pe care i-o dăduse lui Iacov, nici nu-l blestemă pentru viclenia de care s-a folosit. Isaac se convinsese că aceasta este voia lui Dumnezeu și se supune ei. Îi dă și lui Isav binecuvântare, însă aceasta se limitează numai la bunuri materiale. De asemenea proorocește că urmașii lui Isav, idumeii, vor fi un popor războinic, însă se vor supune urmașilor lui Iacov, israeliții.

Astfel vedem cum își urmează cursul. Binecuvântările și făgăduințele lui Dumnezeu se transmit de la Avraam la Isaac și de la Isaac la Iacov. Acesta va deveni principalul strămoș al poporului israelitean, din care va ieși Mântuitorul lumii. La împlinirea acestui plan am văzut că au contribuit și unele fapte care nu sunt corecte și vrednice de laudă, cum este înșelăciunea pe care au folosit-o Rebeca și Iacov. Aceste fapte însă nu vin de la Dumnezeu cel sfânt, ci de la oameni, iar Dumnezeu, prin înțelepciunea Sa, găsește modalitatea prin care aceste fapte să slujească planului Său, însă, fiindcă este în același timp și drept, nu lasă nepedepsite fărădelegile oamenilor. Așadar și Rebeca și Iacov, cu toate că au slujit planului lui Dumnezeu, au fost pedepsiți pentru înșelăciunea pe care au săvârșit-o. Rebeca a fost nevoită să se lipsească de Iacov, pe care îl iubea atât de mult, iar Iacov a trecut prin multe necazuri în viața sa. Desigur, toate acestea s-au făcut spre învățătura lor, pentru că Dumnezeu nu pedepsește ca să se răzbune, ci pentru a povățui la calea mântuirii.

Poate veți întreba: „De ce să-i pedepsească Dumnezeu, de vreme ce au slujit planului Său?”. Dar Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul nostru și cu atât mai mult de faptele noastre nelegiuite și pentru Dumnezeu nu este valabilă spusa „scopul scuză mijloacele”. Și fără ajutorul Rebecăi El ar fi găsit modul de a-Și împlini planul și ar fi fost de preferat ca Rebeca să aștepte intervenția lui Dumnezeu, care în mod sigur ar fi fost mai înțeleaptă și mai dreaptă. Așadar să nu vrem să grăbim lucrurile și să facem singuri planuri, împiedicând intervenția lui  Dumnezeu, pentru că nu câștigăm nimic. Să facem astfel încât toate să depindă de sfânta Sa voie și în mod sigur ne vom afla în siguranță, pentru că nu vom veni în opoziție cu legea Sa și vom avea din belșug binecuvântarea Sa.

[1] Facerea 25, 21.

[2] Facerea 25, 22.

[3] Facerea 25, 23.

[4] Facerea 25, 23.

[5] Facerea 25, 32.

[6] Facerea 25, 34.

[7] Facerea 27, 2-4.

[8] Facerea 27, 22.

[9] Facerea 27, 24.

[10] Facerea 27, 28-29.

[11] Facerea 27, 35.