Conform OMS, zgomotul este a doua cauză în lume a problemelor grave de sănătate ale oamenilor. Cu toate eforturile depuse, numai în Europa se înregistrează peste 100 milioane de oameni afectați de gălăgie cu impact negativ major asupra vieții. De la zgomotul produs de motoarele avioanelor și ale mașinilor, la sirenele ambulanțelor și decibelii concertelor urbane, toate acestea și multe altele fac din om victima de care se scrie în statistici. În acest context, a vorbi despre isihie în oraș pare un non-sens, o forțare. Cum se poate împăca zgomotul fragmentar al orașului cu lucrarea rugăciunii? De vreme ce zgomotul nu poate fi înlăturat, mai poate omul să nădăjduiască în rugăciune?
Isihia sau rugăciunea întru așezarea minții și a inimii este o preocupare majoră a părinților Răsăritului. De la rostirea cuvintelor Mântuitorului: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21) sau „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui Tău, care este în ascuns, și Tatăl tău, care este în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6) la Sfântul Dionisie Areopagitul, prin Sfântul Grigorie Palama și întreaga tradiție filocalică, provocarea isihiei a fost intens tratată. Celebra scriere „Pelerinul rus”, ce are în centru tocmai rugăciunea inimii și căutarea ei de către cititorul creștin, respectiv revirimentul acestei rugăciuni, cel puțin în România, după 1989, dovedește interesul manifest pentru unirea minții cu inima întru regăsirea liniștii. Și totuși, întrebarea ce se pune este: Poate isihia fi împăcată cu orașul?
Întâi de toate, să înțelegem ce e orașul. Nu toate orașele sunt la fel, nici în România, nici în alte colțuri ale lumii, de aceea problematizarea riscă unilateralismul. Sunt orașe care după o anumită oră nu diferă, ca liniște, de o comună mare, în timp ce patru-cinci orașe din țară nu-și găsesc liniștea niciodată, așa încât locuitorii, obișnuiți cu forfota lor, le consideră chiar superioare celorlalte, pe o justificare pur economică. Orașul, în accepțiunea lui largă, este o aglomerație urbană cu mai multe cercuri concentrice în care cele mai îndepărtate de centru sunt inelele industriale, nucleul fiind partea cultural-religioasă. În orice caz, orașul este construcția umană cu cel mai crescut nivel de zgomot.
La zgomotul fonic se adaugă și fragmentarea favorizată de noile tehnologii. Telefoane inteligente ce ne țin conectați fie cu toate problemele lumii, fie cu un divertisment decadent, fie, ombilical, cu provocările de la serviciu. Cert este că omul modern este pus în fața unei provocări unice în istoria umanității. În aceste condiții, avem nevoie de curaj și consecvență. Curajul de a ne opri din vacarm și a ne crea condițiile minimale de a ne ruga lui Dumnezeu în cămara noastră; și consecvență pentru a nu rata rutina cea bună, obișnuința cu o practică ce ne va face mult bine. Termenul „isihie” vine din limba greacă și înseamnă liniște, dar nu orice fel de liniște. E vorba de liniștea dată de rugăciune, de comunicarea fără cusur a minții cu inima și invers. Or, în această logică, se prea poate să reușească cel care-și propune, fie el și orășean, să guste din bucuria ce izvorăște din ea. Rugăciunea nu e destinată doar pustnicilor, doar călugărilor, ci tuturor celor care în răstimpuri aleg să-și ocupe mintea cu acele cuvinte ce invocă numele Mântuitorului Hristos.
Mai trebuie să ne gândim că de zgomot nu a scăpat nimeni, că părinții pustiei, care nu erau expuși vacarmului industrial, erau totuși tulburați constant de cetele de diavoli. Prin urmare, zgomotul nu doar că trebuie depășit, el poate fi depășit, nu trebuie căutat locul isihiei undeva departe, ci să transformăm hic et nunc locul în care suntem în isihie. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și repetarea ei ne ajută să ne suspendăm deasupra larmei urbane și să intrăm în liniștea atât de căutată. Nu întâmplător ni se recomandă să rostim formula de zeci și chiar sute de ori. Această repetare nu e cale spre rutină, ci spre contopirea minții cu inima ca la răsărit să simțim liniștea cea mai presus de zgomot.
Deci, într-o lume ticsită de evenimente și acțiuni, suprasaturată sonor, pasul înțelept este de a ne scufunda pur și simplu în rugăciune, așa cum părinții din Pateric ne învață, pentru a ajunge la starea de rugăciune continuă pe care nu o mai poate tulbura nimeni și nimic. În aceste condiții, până și marele oraș poate fi transformat într-o chilie de rugăciune, trebuie doar să încercăm, să avem curajul și consecvența necesare și rodul va fi dulce la gust și plăcut la miros, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Reîntorcându-ne la raportul OMS pomenit la început, credem cu tărie că el exprimă o tristă realitate la care singurul răspuns din partea omului este rugăciunea, mai puternică, mai valoroasă și mai eficientă decât orice mișcare ecologică sau verde din lume.
Pr. Lect. Univ. Dr. Liviu Vidican-Manci
Sursa: http://ziarullumina.ro
