Dumnezeu îngăduie ispitele potrivit cu viaţa noastră duhovnicească. Uneori îngăduie să facem o greşeală, de pildă o neatenţie, ca altă dată să fim atenţi şi să evităm sau mai degrabă să preîntâmpinăm un rău mai mare ce ni l‑ar fi putut face aghiuţă.
Alteori lasă pe diavolul să ne ispitească, să ne încerce. Adică dăm examene şi, în loc de rău, diavolul ne face bine. Aduceţi‑vă aminte de Bătrânul Filaret care spunea: „Fiule, astăzi n‑am avut nici o ispită, m‑a părăsit Dumnezeu!” [1] Voia să se lupte în fiecare zi cu ispitele, ca să fie încununat de Hristos.
Unul puternic, ca Bătrânul Filaret, nu evită ispitele, ci Îi spune lui Hristos: „Trimite‑mi, Hristoase al meu, ispite, şi dă‑mi şi curaj ca să mă lupt cu ele”. Însă unul slab va spune: „Nu îngădui, Hristoase al meu, să fiu ispitit!”. Şi nu ne duce pe noi in ispită…[2] Noi însă, de multe ori, atunci când avem o ispită spunem: „Ei, sunt şi eu om. Nu mai pot suporta!”, în timp ce ar trebui să spunem: „Eu nu sunt om. Sunt un ticălos. Dumnezeul meu, ajută‑mă să mă fac om!”. Nu spun ca să fugim noi după ispite, ci, atunci când vin, să le înfruntăm cu răbdare şi rugăciune.
În orice iarnă duhovnicească să aşteptăm cu răbdare şi nădejde primăvara duhovnicească. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipă şi, dacă în clipa aceea le evităm, falanga diavolilor trece şi se duce, iar noi scăpăm. Atunci când omul se uneşte cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rău îngerului? Nu, căci este ars.
Viaţa duhovnicească este foarte simplă şi uşoară. Noi o facem grea, pentru că nu ne nevoim corect. Cu puţină străduinţă, cu multă smerenie şi încredere în Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru că acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc. Iar acolo unde nu există diavol, este firesc să nu existe nici ispite.
– Părinte, căderea într‑un păcat se poate face şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu?
– Nu, este greu să spunem că Dumnezeu îngăduie să păcătuim. Dumnezeu niciodată nu îngăduie să păcătuim. Noi facem îngăduinţe, iar apoi vine diavolul şi ne ispiteşte. Când, de pildă, mă mândresc, atunci alung Harul dumnezeiesc, pleacă îngerul meu păzitor, vine celălalt… înger, diavolul, şi‑mi sparg capul. Aceasta este îngăduinţa mea, iar nu a lui Dumnezeu.
– Părinte, atunci când am căzut, este bine să spunem: „Ispititorul m‑a îmbrâncit?”.
– De multe ori aud şi eu pe unii oameni spunând că diavolul este de vină atunci când ei se chinuiesc, în timp ce ei sunt vinovaţi pentru că nu înfruntă corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate împiedica de la rău? El îşi face treaba lui. Să nu‑l încărcăm pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care trăia la o Colibă cu stareţul lui, odată, când a rămas pentru puţin timp singur, a luat un ou, l‑a pus pe o cheie – era dintre acele chei mari şi vechi – a aprins o lumânare şi a pus‑o sub cheie ca să coacă oul. Stareţul intră pe neaşteptate şi‑l vede. „Ce faci acolo?”, îl întreabă. „Părinte, diavolul m‑a pus să coc oul pe cheie”, îi răspunde ucenicul său. Atunci se auzi o voce sălbatică: „Măiestria aceasta nici eu nu am ştiut‑o. De la el am învăţat‑o!”. De multe ori diavolul doarme, iar noi îl provocăm.
[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi, p. 65.
[2] Mt. 6, 13.
Extras din vol. III Nevoinţă duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012.
