Viața de astăzi, cu necontenita ei alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo și așa mai departe. Iar ca să nu uite ce au de făcut și le notează pe toate. Cu atâta alergătură, tot este bine că își mai aduc aminte cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici cât mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu.

Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. Atunci trăiau simplu și au trăit mulți ani, ca să se păstreze Tradiția. Acum se petrece ceea ce spune Psalmul: Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere[1]. Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la Coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Oamenii au ajuns acolo ca mașinile. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate acestea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar spune acestor oameni: „Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel”, aceasta ar fi pentru mine un mare iad.

De aceea mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți până la înălțimea de 6.000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: „Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapă, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt”.

[1] Ps. 89, 10-11.

Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.