În tradiţia ortodoxă, icoana nu este doar un element decorativ bisericesc sau un obiect util pentru celebrarea slujbelor: ne rugăm în faţa ei, o sărutăm, o considerăm un obiect sfânt.
Potrivit unei istorioare, prima icoană a lui Hristos ar fi apărut încă din timpul vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece. În cazul în care Hristos nu ar fi putut să vină, slujitorul trebuia să-I facă portretul, la porunca lui Abgar, şi să i-l aducă (slujitorul respectiv fiind pictor). Primind mesajul regelui, Hristos a luat o bucată de pânză albă curată, S-a spălat cu apă pe faţă şi S-a şters apoi cu bucata de pânză pe care au rămas impregnate trăsăturile Sfintei Sale Feţe. Veacuri întregi, această reprezentare a lui Hristos nefăcută de mână omenească s-a păstrat la Edesa, fiind menţionată de Evagrie Ponticul în Istoria bisericească (în veacul al VI-lea), de Sfântul Ioan Damaschin (în veacul al VII-lea) şi de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic.
În 944, icoana nefăcută de mână omenească a fost dusă cu fast la Constantinopol. În cinstea acestui eveniment, împăratul Constantin al VII-lea a alcătuit o slujbă şi a stabilit ziua de 16 august ca sărbătoare a Sfintei Feţe sau a Sfintei Mahrame a Domnului, care se sărbătoreşte până în zilele noastre. În timpul jefuirii Constantinopolului de către cruciaţi în 1204, această mahramă s-ar fi pierdut, deoarece nu mai este menţionată deloc după aceea.
Sursa: Schitul Sfântul Ilie
