Istorisire de călătorie

Cele ce urmează s-au întâmplat în data de 01.06.2021 cu ocazia părăsirii Sfântului Munte Athos și deplasării către București.

În această zi ne-am despărțit de călugării din Sfântul Munte Athos, de la Schitul românesc Prodromu, care ne-au fost gazde câteva zile, pentru a ne întoarce în București.

Părăsirea Sfântului Munte Athos se face, cu precădere, din portul Dafni, o localitate mică, practic principalul punct de intrare și de ieșire din Republica monastică. De asemenea, din Dafni singurele mijloace de transport accesibile sunt ambarcațiunile.

Călătoria de la Schitul Prodromu până în Dafni durează aproximativ 2 ore, cu mașina. Am plecat la timp de la Schit pentru a ajunge înainte de ora de plecare a ambarcațiunilor și am ajuns cu bine în Dafni, cu microbuzul, după o oprire scurtă la izvorul Sfântului Atanasie Athonitul. (Izvorul are o istorie minunată care merită cunoscută)

În Dafni ni s-a spus că nu mai sunt locuri libere la barca de la ora 10, dar să venim cu câteva minute mai devreme de îmbarcare că poate se găsește o soluție. Soluția s-a aflat într-o barcă rapidă cu câteva locuri, puțin mai scumpă, dar care a plecat înaintea ambarcațiunii principale și a ajuns foarte repede în localitatea Uranopoli. Aceasta este localitatea prin care se face accesul către portul Dafni, alături de localitatea Ierissos.

După ce am ajuns la Uranopoli și am câștigat practic vreo 30 – 40 de minute din timpul de deplasare, ne-a trecut prin minte să încercăm apa mării. În iunie temperatura apei este potrivită scăldatului. Astfel, am făcut o baie și ne-am permis să și mâncăm ceva din ce aveam la noi (pește la conservă, dulceață și niște napolitane).

De acum vine partea specială a istorisirii.

Dar înainte de asta, trebuie spus faptul că la planificarea călătoriei în Sfântul Munte ne-am propus ca la întoarcere să trecem pe la Mănăstirea Suroti, din localitatea cu același nume, unde se găsește mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul și, în funcție de timp, pe la Salonic la Biserica Sfântului Dimitrie, ambele fiind în direcția noastră de mers.

Ce mai trebuie amintit este și faptul că perioada se afla sub presiunea restricțiilor specifice pandemiei.

După baie și mâncare, am revenit asupra hotărârilor noastre anterioare, astfel că am convenit împreună să trecem totuși pe la Suroti, dar să renunțăm la Salonic din cauza timpului. Biserica Sfântului Dimitrie se află în Salonic și, ca orice oraș mare, la orele amiezii este aglomerat și riscam să prelungim programul nostru de deplasare, următoarea zi fiind zi de muncă.

Decizia de a merge la Suroti a fost luată pe fondul cunoașterii că posibilitățile de a intra în  Mănăstire sunt aproape nule, întrucât acolo era închis. Acest lucru îl aflasem când încă eram în București. Mai mult decât atât, după calculele noastre, chiar de-ar fi fost permis accesul în Mănăstire, totuși am fi ajuns în afara programului de vizitare. La Mănăstire este un program strict de vizitare, accesul făcându-se printr-un punct puțin depărtat de așezământul monahal.

Concret, după estimări am fi ajuns la destinație în jur de 13.40, deci cu 40 de minute în afara intervalului de vizitare.

Erau astfel două motive obiective care ne determinau să luăm decizia rațională de a merge direct spre București, pe care însă le-am ignorat, având nădejdea că dacă ni se va îngădui vom ajunge la mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul.

Factorul motivant aici a fost nădejdea lui C. care ne-a molipsit puțin și pe mine și pe N. (nu le dau numele din motive personale). El spunea cam așa: “Dacă ajungem la poarta Mănăstirii, nu ne lasă Sfântul să așteptăm. Ne trimite o măicuță și intrăm.”

Menționez că noi ne-am pregătit pentru vizitarea Mănăstirii, înainte de a afla că este închisă, în sensul că în perioada de planificare a călătoriei noastre am imprimat pe canvas trei Icoane, în dimensiuni mari: Maica Domnului, Sfântul Ioan Teologul și Cuviosul Paisie Aghioritul.

Ei bine, fiind în Uranopoli, “am trimis telegramă” în cer la Dumnezeu să ne ajute, ne-am închinat, am pornit mașina și am început călătoria către Suroti. Am ajuns la poarta Mănăstirii puțin după 13.30.

Poarta era închisă și scria în greacă un mesaj cu privire la interzicerea vizitării pe perioada carantinei instituite în Grecia, lucru care era doar o confirmare a faptului că accesul era interzis.

N. a mers și a întrebat niște localnici care locuiau în apropierea perimetrului mănăstirii și s-a întors foarte repede pregătit să intre în mașină să plecăm, întrucât șansele de a intra erau nule.

Eu și C. i-am spus lui N. că asta știam deja, că abia am ajuns, aveam doar câteva minute, maxim 5, și că ar trebui să mai stăm puțin. Chiar am afirmat că nu ne așteptăm să vină vreo măicuță cu elicopterul. Am mers toți trei și ne-am închinat la Icoanele care se regăseau la poarta Mănăstirii, ale Cuviosului Paisie Aghioritul și Sfântului Ioan Teologul.

În preajma porții mai erau două mașini cu numere grecești. Într-una era un domn îmbrăcat elegant, foarte atent la aspectul său fizic, plăcut la chip. În cealaltă mașină, o camionetă, erau doi bărbați îmbrăcați în haine de lucru. Ne-am gândit că aceștia din urmă stau acolo cu un scop: ori așteaptă să intre, ori așteaptă să vină cineva din Mănăstire la poartă.

Am mers la domnul elegant, care tocmai încheiase o discuție telefonică cu o persoană de sex feminin, cu o voce ce părea a fi a unei măicuțe, discuția fiind redată pe sistemul audio al mașinii și l-am întrebat, în engleză, ce știe despre vizitarea Mănăstirii, respectiv dacă vine cumva cineva la poartă. Ne-a spus că e închisă Mănăstirea și că probabil se va deschide în preajma zilei de pomenire a Cuviosului Paisie, care era pe 12 iulie, deci peste 42 de zile. Acest mesaj ne-a descurajat.

Ne-am văzut de treaba noastră, am admirat peisajul, am mai stat câteva minute și am mers și la a doua mașină să discutăm cu cei doi muncitori să vedem de ce așteaptă. Ne-au spus că așteptă să intre, cu treabă. Răspunsul acesta ne-a dat puține speranțe. Ne ziceam că totuși sunt și excepții de la regulă, iar accesul pentru diverse treburi era una dintre ele.

În acest context, având în vedere pregătirea noastră prealabilă, le-am spus că suntem din Romania, că avem 3 Icoane și că am vrea să le dăm la Mănăstire.

În acel moment, dintr-un impuls care poate fi înțeles doar duhovnicește, cel de pe scaunul din dreapta, ne-a gesticulat că sună la Mănăstire. A sunat și în timp ce vorbea la telefon, noi ne-am zis că ar fi o idee bună să îi arătăm Icoanele ca să știe despre ce să vorbească.

În timp ce ne îndreptam spre portbagajul mașinii noastre, ca să luăm Icoanele, domnul elegant a pornit mașina ca să plece. A plecat, dar s-a oprit imediat după numai câțiva metri. Fiind la volan și cu motorul pornit, mi-a făcut semn să merg până la dumnealui. Mi-a întins pe geam câteva lucruri pe care dorea să ni le dăruiască. Putea să facă acest lucru în orice moment, având mașinile parcate apropiat una de cealaltă, dar a ales să o facă în acel moment. Am fost surprinși de aceste, aparent mici, daruri: mir de la Sfântul Dimitrie, din Salonic, apă sfințită și ulei sfințit de la Mănăstirea Iviru, din Sfântul Munte, și un pachet sigilat de 4 cd-uri cu muzică bizantină. Am mulțumit, ne-am salutat și a plecat.

Bucuroși, am gândit, cu voce tare, că până la urmă ne-am ales cu ceva din această călătorie la Suroti.

Așadar, după ce am mulțumit și domnul acesta elegant a plecat, am luat Icoanele din portbagaj și i le-am arătat muncitorului care încă mai era în discuție telefonică cu Mănăstirea. Toate acestea s-au petrecut în decurs de un minut, maxim două. Acesta le-a văzut, a spus ceva la telefon, în limba greacă, iar apoi ne-a spus să revenim peste o lună și jumătate pentru că nu se poate vizita Mănăstirea în acea zi.

Am împachetat Icoanele, dar parcă ceva nu ne lăsa să plecăm. Ne-a trecut prin minte să le spunem că noi le-am pregătit special pentru Mănăstire și că le dăm lor ca să le dea mai departe măicuțelor din partea noastră. Am zis să întrebăm dacă acceptă să le ducă ei maicilor. La această întrebare, același “mijlocitor” a sunat înapoi la Mănăstire. Puteau să le ia pur și simplu și să le înmâneze maicilor, dar n-au procedat în acest fel. Răspunsul telefonic a fost atât de surprinzător încât am fost nevoiți să-l validăm: el ne spunea că putem intra să dăm noi personal Icoanele, iar noi nu puteam crede că asta ne spune. A fost nevoie să ne spună să urcăm în mașina noastră și să îi urmăm pe ei. Era de necrezut. În acel moment ne-am urcat în mașină.

Deschiderea porții a fost momentul unei mari bucurii.

Am urcat la Mănăstire, pe traseul parcurs de ei, am parcat în dreptul mormântului Cuviosului Paisie Aghioritul, am mers la mormânt, am stat puțin acolo, apoi am dat Icoanele, am văzut bucuria de pe chipul măicuței care le-a desfăcut, ne-am urcat în mașină, am urmat mașina lucrătorilor înapoi până la poartă, am mulțumit pentru acest ajutor prin dăruirea unei alte Icoane de dimensiuni mai mici, tot pe canvas, și am plecat bucuroși către București.

Eu cred că aceasta este o lucrare în chip minunat. De ce? Am ajuns la Cuviosul Paisie Aghioritul ajutați de acești muncitori care stăteau la poartă. Ei erau acolo și parcă ne așteptau. Fără ei nu puteam intra. Dacă ajungeam mai devreme probabil nu ne întâlneam nici cu ei, nici cu domnul elegant. La fel, parcă și acesta din urmă ne aștepta pentru că, iată că, deși nu mai ajungeam la Sfântul Dimitrie, a ajuns Sfântul la noi.

În plus, lângă Mănăstirea Iviru este Izvorul Maicii Domnului, cu o istorie minunată, unde ne-am fi dorit să ajungem, dar timpul nu ne-a permis și ne-a părut rău că nu s-a întâmplat așa. Chiar am discutat în ziua în care am ajuns în Sfântul Munte, că am trecut prin apropierea izvorului, dar nu am îndrăznit niciunul să-l rugăm pe părintele care ne-a dus cu mașina din portul Dafni la Schit, să mergem și la izvor, deși am oprit pe plaja de lângă Mănăstire să facem câteva poze, după ce a oprit și în Kareia, capitala Athosului, câteva zeci de minute tot pentru noi. Am fi vrut să mergem și la izvor dar am zis să nu profităm de timpul părintelui.

Dar iată că totuși am primit apă sfințită și ulei sfințit de la Mănăstirea Iviru.

Eu gândesc că acele daruri, ale domnului elegant, erau pregătite pentru maicile de la Mănăstire, însă, în contextul interzicerii accesului, domnul acela a primit “sfat” să ni le dea nouă. Poate că noi aveam mai mare nevoie de ele.

Din puțina mea experiență am învățat că Maica Domnului nu rămâne niciodată datoare. Am în vedere aici mica noastră osteneală/ascultare făcută la Schit alături de călugări în treburile lor, ascultare care probabil a fost răsplătită în acest fel.

Însă lucrurile nu s-au oprit la Suroti. Am condus singur întreg drumul fără să mă simt obosit, iar la intrarea în țară nu am fost obligați să stăm în carantină. Spuneam că perioada era supusă restricțiilor și aceasta era una dintre ele, respectiv carantina la întoarcerea din Grecia. De asemenea, ispitele de acasă în cele câteva zile aferente vizitei în Sfântul Munte mă determină să cred că însăși căutările noastre particulare, personale, sunt binecuvântate, iar de ele se folosesc chiar și cei dragi ai noștri.

Slavă Domnului și Sfinților Lui pentru tot harul și ajutorul!

Costi Gonciulea

Total
68
Shares
Previous Post

Trimiteţi somnul la cei care nu pot să doarmă

Next Post

Istoria pictării Icoanei Maicii Domnului Prodromița

Related Posts