Iubirea vindecătoare a Doctorului ceresc – medicamentul recunoștinței pentru cel însănătoșit

Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Luminoasa prezență taumaturgică, sufle­tește și trupește a Domnului – „Doctorul și Vindecătorul nostru”, se concretizează în chip autentic în Biserica harului, „Laboratorul Învierii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul) și „Spitalul obștesc”, așa cum ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur în Duminica a patra după Sfintele Paști.

Închinată unui bolnav, suferind de imobilizare, timp de ­38 de ani, tot de atâtea ori s-a deplasat, cum a putut, la Scăldătoarea Vitezda, care avea cinci pridvoare de vindecare în Ierusalim.

Precum ne arată Sfântul Ioan în Evanghelia ce s-a citit astăzi în toate Sfintele Biserici (Ioan 5, 1-15), acolo, în mijlocul mulțimii de bolnavi, se cobora, din timp în timp, un Înger care tulbura apa în care se vindeca de orice boală doar cel care se arunca întâi, după tulburarea apei.

De 38 de ani bolnavul în cauză n-a aflat niciun voluntar sau un om bun spre a-l ajuta, ca astfel să obțină și el vindecarea.

Neînfrânt nici de boală, nici de singurătate, nici de speranța vindecării, după 38 de ani, apare, în sfârșit, și pentru el nu doar omul așteptat, ci Dumnezeul și Omul – Domnul nostru Iisus Hristos.

Binefăcătorul său, așteptat atât de îndelungat, îl întreabă despre dorința sa de însănă­toșire, principala motivație a prezenței la Scăldătoarea Vitezda. Spre surprinderea noastră, bolnavul se plânge mai întâi de absența unui om care să-l arunce și pe dânsul în scăldătoare. Se accentuează astfel, mai întâi, durerea sufletească în singurătatea purtării bolii trupești.

De aceea, taina vindecării de către Hristos Domnul răspunde ambelor suferințe deodată, deoarece El este și om adevărat și Dumnezeu adevărat, Care dorește a fi Doctorul deplin pentru bolile care încep în perimetru sufletesc și continuă în realitatea vieții biologice, trupești.

Înțelegem de aici de ce Domnul accentuează acest aspect în Evanghelia Sa: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Marcu 2, 17).

Astfel, Domnul pune capăt ambelor suferințe, cea sufletească și cea trupească, invitându-l pe slăbănog să își ridice patul, fără a mai fi necesară afundarea în scăldătoare, deoarece el Însuși este „Apa cea vie” (Ioan 4, 10) și „Medicamentul nemuririi” (Sfântul Ignatie Teoforul) pentru toți „cei osteniți și împovărați”.

Pune astfel „alifia” iubirii Sale milostive peste durerile îndurate mucenicește de acest suferind smerit și credincios, plin de speranța sănătății, mai mult decât de tristețea unei boli grele.

Omul care preferă prietenia binefăcătorului

Câtă bucurie va fi trăit pe moment omul însănătoșit și ridicat din neputința ce l-a țintuit imo­bilizat 38 de ani! Dar n-a fost așa! Cei care-l înconjurau, orbiți de formalism în înțelesul îngust al zilei de sărbătoare, potrivit Legii Vechi, sâmbăta, n-au putut înlătura ceața de pe suflete și în locul încurajării fraterne i-au adresat insulte, izolându-l de această dată în altă formă a singurătății exclusive.

Minunea unei vindecări de către Doctorul adevărat se arată însă prin atitudinea unui om, cu adevărat vindecat, inclusiv de ura celor din jur, preferând prietenia cu binefăcătorul, anume cu Dumnezeu, Căruia dorește să-I mulțumească la Templu, tocmai în locul celor care-l admonestaseră.

Dar acolo L-a întâlnit pe adevăratul Vindecător, pe Fiul lui Dumnezeu, Care de la Vitezda S-a deplasat la locul de rugăciune spre a ne arăta și importanța noii clinici de terapie completă care este Biserica.

În lăcașul de închinare și de mulțumire pentru însănătoșire face cunoștință cu Dumnezeul și Omul Iisus Hristos Care mai întâi îi confirmă vindecarea trupului, se bucură de prezența pe picioare în Templu, dar îl conduce discret și atent și spre terapia sufletului: „Iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

În această stare de cunoaștere a binefacerii însănătoșirii depline, bolnavul în fața Duhovnicului desăvârșit – Hristos, slăbănogul își recapătă forța lăuntrică a recunoștinței într-o lucrare mare și pilduitoare: misiunea recunoș­tinței. Pentru că L-a cunoscut și a recunoscut binefacerea dumnezeiască și omenească, omul însănătoșit devine și el un apostol credibil al sănătății, stare pe care o arată denigratorilor Domnului, prin mărturisire: „Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel care l-a făcut sănătos!” (Ioan 5, 15).

Cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni

Din relatarea completă și plină de sensuri și învățături atât pentru vindecarea integrală trup și suflet, cât și pentru atitudinea noastră față de cei suferinzi, dar și a celor vindecați către binefăcător, începând cu Dumnezeu și continuând cu semenii, înțele­gem, mai întâi, cât de mare este iubirea față de oameni a Domnului ca Medic și Duhovnic pentru noi toți.

În acest înțeles, cum a observat vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, acolo unde lipsesc respectul și iubirea semenilor față de suferinzi intervine Hristos Domnul: „N-ai om, ai Dumnezeu!”.

În al doilea rând, bolnavul în cauză este un mare pedagog al răbdării pline de încredere în vindecare, stăruind 38 de ani pe calea minunii de la Vitezda. Deducem de aici că avea credință puternică în lucrarea cerească a lui Dumnezeu prin înger. Atunci când ne ancorăm credința în Dumnezeu și în trimișii Săi, Îngerii, durerea fizică se atenuează, lupta cu boala nu încetează și puțina energie fizică se topește în efortul maxim de supravie­țuire! Credința în vindecare prin ajutor de Sus este o forță mobilizatoare chiar când ești țintuit în chingile aspre ale durerii.

În fața izbăvirii de boala trupească, orice obstacol omenesc fără logică și iubire fraternă arată absența bunătății, a compasiunii și a empatiei pentru durerile semenului, în interiorul căruia noi putem deveni spiritual și să nu fim numai „medicament” și încurajare.

Domnul este medic desăvârşit

Vedem că doar Domnul este pe deplin solidar și medic desă­vârșit, gata să ne ridice prin Cuvânt și Taină, din orice suferință, deoarece astfel se împărtășește iubirea milostivă, iertătoare și vindecătoare. Așa înțelegem mai adânc sensul Cuvântului Său din Evanghelie: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).

Cum n-am observa și din atitudinea bolnavului vindecat de Domnul paradigma omului recunoscător care ne indică, în astfel de situații prima cale de urmat? Eliberat din boală, acesta se îndreaptă, ne îndreaptă spre Binefăcător, Care este Dumnezeu, iar locul în care Îl aflăm este Biserica.

În lăcașul de atunci el Îl descoperă pe Hristos, care îl ajută să se elibereze de adevărata cauză a bolii, păcatul pe care trebuie să-l evite după ce mai întâi este ușurat de Duhovnicul ceresc. Așa încep demersul și ajutorul spre terapia integrală. O nouă putere luminoasă se concretizează în mulțumirea plină de recu­noș­tință și în starea de model pentru noi toți astăzi în Biserica Harului, de unde Domnul nu absentează niciodată, așteptându-ne, ajutându-ne, ridicându-ne!

Din biserică, evident, trebuie să urmăm pașii misionarului nostru, cel vindecat, pe calea spre oameni, fie că am ajutat ori nu; să le arătăm binefacerea iertării de păcate și iubirea milostivă a Doctorului sufletelor și al trupurilor noastre care este Hristos Domnul, urmat de toți Sfinții vindecători fără de plată, de toți Sfinții și mai ales de Născătoarea de Dumnezeu, care din „Izvorul nesecat” Hristos, prin harul Sfântului Duh, în Biserică este „bucuria tuturor celor necăjiți”.

Mai mult, Însuși Domnul ne încredințează de prezența Sa din sfântul lăcaș în fiecare bolnav, acasă, în lume, în spitale.

Nu ne părăsește, mai ales dacă Îl chemăm, cu speranța și credința bolnavului de astăzi. El, Hristos, este prezent în cei bolnavi, încât ne așteaptă nu doar astăzi, ci până la a doua Sa venire, să Îl urmăm, să Îl vizităm, să Îl recunoaștem în suferinzi: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Matei 25, 36).

Din această perspectivă, așa cum ne-a relatat Sfânta Evanghelie, primim un nou imbold în credință, în speranța și în chemarea ajutorului Mântuitorului în toate suferințele noastre, pe care le poartă cu noi și ni le ridică, mai cu seamă că și noi Îl urmăm, ca semeni, ca frați, ca voluntari ai sănătății, toți la căpătâiul oricărui suferind, de oriunde și oricine ar fi.

Acolo unde absentăm, intervine Domnul

Înțelegem cât de mare este iubirea Domnului față de sănătatea noastră și cât de eficient este ajutorul Său trecut în gândirea și în iubirea faptei milostive și frățești. Acolo unde absentăm, intervine Domnul și de multe ori suntem uimiți de răbdarea, credința și de speranța bolnavilor credincioși, dar și de devotamentul medicilor și voluntarilor creștini în țara noastră și în lume!

Și bolnavul ne este un pedagog, după modelul slăbănogului căruia tocmai de aceea Sfânta Biserică i-a închinat o adevărată sărbătoare în Duminica a patra după Sfintele Paști. Astfel, cre­dința în vindecare cu ajutorul lui Dumnezeu este o putere mare și sfântă care ne ajută să depă­șim prăbușirea în fața durerii și a singurătății, după cum pre­zența slujitorului sfințit și a medicului iscusit la căpătâiul bolnavului actualizează prezența Domnului în fața slăbănogului de la Vitezda.

Ajută-ne, Doamne, Doctorule, Vindecătorule al sufletelor și al trupurilor noastre, să Te invităm necontenit în noi și între noi, bolnavii sufletește și trupește, în casă, acasă, în lume, în spitale și dăruiește-ne credința și spe­ranța bolnavului, care 38 de ani nu a disperat, ci s-a rugat, a crezut și a sperat că un om îl va ajuta.

Precum ai unit umanitatea și Dumnezeirea în Persoana Ta, Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne, învață-ne să ne unim în actul taumaturgic cât mai mulți împreună!

Înmulțește, Doamne, dragostea de semeni și mai cu seamă de frații mai suferinzi decât noi și ajută-ne cu harul iubirii Tale milostive să urmăm cât mai mulți chemarea dumnezeiască, din Biserica noastră, Clinica cerească de pe pământ, dimpreună cu slujitorii în halate albe și preoții din spitale, așa cum ne-a îndemnat părintește Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în Sfântul Sinod și în toate comu­nitățile bisericești, prin pasto­rația înțeleaptă, smerită și vindecătoare a bolnavilor.

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos 

Sursa: http://ziarullumina.ro.