Preot Ioan Istrati
Lacrimile deschid simțul Dumnezeirii în oameni, străpung porțile morții din minte, desfundă izvoarele secate ale vederii cărora impropriu le spunem ochi. “Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare”. Ce sensibilitate uriașă a avut cea care a sărutat picioarele Făcătorului universului. Ce durere mai presus de fire, ce cutremur de ființă, ce zbatere, ce fior, ce zbor către înălțimile lui Dumnezeu. O curvă care ajunge la Cer pe aripile lacrimilor.
În timpul slujbei, o bătrânică s-a strecurat pe poartă și s-a făcut nevăzută. M-am dus afară să-i zic că nu-i voie. Nu era nicăieri.
La sfârșitul deniei, am ieșit afară, lângă grădinuța proaspăt udată de paraclisier, era o mogâldeață mică, neagră. Bătrânica stătea în genunchi, după o tufă, ghemuită la rugăciune și plângea. M-a bușit și pe mine plânsul. Mămăiță, nu e voie, o să îți dea amendă, e seară. Uite ce te-ai umplut de pământ pe genunchi. Lăsați, părinte, pământul ăsta-i mama care ne hrănește pe toți. Se ridică greu de jos, își șterge lacrimile și pleacă spre casă.
Mi-a venit în minte: Asta-i România, călcată, umilită, plină de noroi, ascunsă, furată, care stă ghemuită în tufiș să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
