Masoreţii nu sunt un tip de biscuiţi, ci învăţaţii biblici care s-au ocupat de critica textuală a Bibliei ebraice. Există însă opinii după care textul masoretic, fiind produsul iudaismului care se opunea Bisericii creştine emergente, nu ar trebui folosit drept normativ în cercetarea biblică ortodoxă. Vechiul Testament al Bisericii este Septuaginta, traducerea în limba greacă, pe care au folosit-o Sfinţii Părinţi, scriitorii bisericii şi la care se raportează cântările liturgice. Nu ar trebui atunci exclus textul masoretic din preocupările teologice ortodoxe?
Întâi de toate, problema este foarte delicată. Noi vorbim despre Sfânta Scriptură drept canon al credinţei, totuşi unele texte au mai multe forme. De pildă, un pasaj poate arăta într-un fel în forma ebraică masoretică, dar altfel în Septuaginta. Care este canonic? Care inspirat?
Citările Vechiului Testament în Cel Nou
Dacă Noul Testament ar fi arbitrul, atunci am observa că majoritatea pasajelor vechi-testamentare sunt citate după Septuaginta (uneori cu modificări interesante voite, în scop teologic), lucru de înţeles pentru că Noul Testament a fost scris în greacă, iar Septuaginta reprezenta traducerea iudaică existentă la vremea aceea, fiind realizată în sec. III-II î.Hr. în Alexandria Egiptului. Totuşi, unele pasaje mesianice sunt preluate după varianta ebraică. De exemplu, în Ioan 19, 37 este invocată împlinirea profeţiei “Vor privi la Cel pe care L-au împuns” din Zaharia 12, 10. Evanghelia lui Ioan citează însă nu după Septuaginta, care are “Cel pe care L-aţi batjocorit”, ci după textul masoretic. Se poate observa că textul masoretic profeţeşte mai bine patimile Mântuitorului, inclusiv răstignirea pe cruce, pe când Septuaginta, doar umilinţele. De asemenea, Osea 11, 1 este citat ca o profeţie care se împlineşte în Matei 2, 15 după textul masoretic (“din Egipt am chemat pe Fiul Meu”), nu după Septuaginta, care are “din Egipt am chemat pe fiii Mei”. Septuaginta a tradus, aplicând textul ieşirii din Egipt, pe când textul masoretic are singularul, Fiul Meu, fiind mult mai potrivit interpretării hristologice din Noul Testament.
Elemente mesianice
Pe lângă citările Noului Testament, unele variante masoretice sunt mai mesianice prin felul în care formulează elementele respective. Isaia 9, 5 sună în felul următor în Septuaginta: “Se cheamă numele Lui Înger de mare sfat, căci Eu voi aduce pace peste stăpânitori, pace şi sănătate Lui”, pe când în textul masoretic: “Şi va fi numele Lui Minune, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părinte veşnic, Domn al păcii”. Avem de-a face cu patru perechi de denumiri, unele omeneşti (Sfetnic, tare “viteaz”, Părinte, Domn “stăpânitor”), iar altele dumnezeieşti (Minune, Dumnezeu, Veşnic, Pace). Ulterior, chiar manuscrise importante ale Septuagintei vor prelua şi varianta ebraică tradusă (ca de exemplul Codex Alexandrinus sec. al V-lea sau adaosul din sec. al VII-lea la Codexul Sinaiticus), deşi ajung practic să dubleze versetul respectiv (ca în Biblia din 1914 şi cea a IPS Anania). Biblia sinodală românească a folosit atât tradiţia Septuagintei, cât şi pe cea masoretică. Aici combină cele două variante, păstrând ce este mai important în fiecare: “se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie”. Un alt caz când textul masoretic este mai mesianic decât Septuaginta îl constituie Isaia 53, 10, în care acesta vorbeşte despre jertfa Robului lui Iahve ca despre o jertfă pentru păcat: “Dar Iahve a binevoit să-L zdrobească, să aducă suferinţă asupra Lui. Dacă sufletul Lui va face (lit. va pune) jertfă pentru păcat, El Îşi va vedea sămânţa, Îşi va lungi zilele şi voia lui Iahve va propăşi în mâna Lui”. Textul este puţin confuz în partea de mijloc, care poate fi citită şi “dacă tu vei pune viaţa Lui ca jertfă pentru păcat” (de ex. King James Version). Deşi textul consonantic masoretic este atestat aşa şi în Qumran, unii comentatori folosesc traducerea Vulgatei (făcută după textul ebraic) pentru a corecta în: “Dacă Îşi va pune El sufletul Lui ca jertfă pentru păcat” (deci “sufletul” este înţeles ca obiect direct, nu ca subiect). Alţii preferă să schimbe vocalizarea, citind “Dacă va fi pusă viaţa Lui ca jertfă pentru păcat” (de ex. Joseph Blenkinsopp, Isaiah 40-55, Yale University Press, New Haven / London, 2002, Anchor Bible 19A, p. 348). Oricum, textul masoretic îi atribuie Slugii care suferă foarte clar, în orice citire, jertfa pentru păcat, punând-o în legătură cu viaţa (sufletul) Acestuia. Septuaginta citeşte oarecum diferit: “Şi Domnul voieşte să-L cureţe de rana Lui. Dacă voi veţi da jertfă pentru păcat, sufletul vostru va vedea o sămânţă cu viaţă lungă…”. A se observa că ideea este complet diferită. Nu mai este vorba de “viaţa Lui” ca jertfă pentru păcat, ci de jertfa pentru păcat pe care o oferă credincioşii. IPS Anania traduce fidel: “Dacă veţi da prinos pentru păcat, sufletul vostru va vedea sămânţă cu viaţă îndelungată”. Biblia sinodală de la 1914 traduce însă incorect: “Şi Domnul va să-l cureţe pre el de rane, de se va da pentru păcat; sufletul vostru va vedea sămânţă îndelungată”. Există şi cazuri inverse, când Septuaginta păstrează forme textuale care slujesc mai bine mesianismului nou-testamentar. Este celebrul caz din Isaia 7, 14, care sună după Septuaginta: “Iată Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi Îi va chema numele Emanuel”. Textul masoretic foloseşte în loc de “fecioară” un termen neutru, “fată”, care nu ne spune nimic despre starea virginală, dar nici nu o neagă (de exemplu în Facere 24, 43 alma “fată” este tradus de Septuaginta tot prin parthenos, “fecioară”, sens cerut de context). Aşadar, avem de-a face cu cazuri şi de o parte, şi de alta cu elemente mai pronunţate mesianice într-una dintre variante faţă de cealaltă. Situaţia arată mai degrabă că trebuie să considerăm normative ambele tradiţii textuale. La fel cum istoria Mântuitorului este oglindită în patru evanghelii diferite, dar toate canonice şi inspirate, la fel textul biblic vechi-testamentar este reprezentat de două mari tradiţii biblice, textul masoretic şi Septuaginta, ambele canonice şi inspirate.
Părinţii şi textul ebraic
Nici Sfinţii Părinţi, deşi au preferat să folosească Septuaginta, nu au exclus recursul la textul ebraic (care în timpul lor devenise apanajul iudaismului rabinic) făcut eventual prin intermediul celor trei traduceri iudaice din sec. II d. Hr. făcute fidel după textul ebraic (ale lui Aquila, Symmachus şi Theodotion). Comentând începutul Facerii, Sf. Ioan Gură de Aur aminteşte de unii care considerau că există mai multe ceruri. Aceştia comparau textul grecesc din Facere 1, 1 şi 6, unde apare “cer” la singular cu Psalmul 148, 4, unde apare pluralul “ceruri”. Ca să rezolve problema, Sf. Ioan Gură de Aur recurge la autoritatea textului original, amintind că Scripturile au fost scrise în limba ebraică, iar apoi traduse în lb. greacă. “N-am istorisit dragostei voastre fără rost acestea ştraducerea Septuagintei din ebraică sub Ptolemeu, ci ca să puteţi şti că dumnezeiasca Scriptură n-a fost scrisă în limba aceasta, adică în limba noastră greacă, ci în limba ebraică. Cei care cunosc bine limba ebraică spun că cuvântul cer este de numărul plural la evrei … Nimeni dintre iudei n-ar spune în limba lor cer, ci ceruri” (Omilii la Facere (I), trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, PSB 21, p. 61). Se vede clar că Sf. Ioan nu cunoaşte ebraică, dar rămâne deschis la soluţii venite din textul ebraic. Într-adevăr, în ebraică “cer” (şamaim) este un substantiv cu formă plurală, defectiv de singular. Septuaginta traduce însă inconsecvent, atât prin singular, cât şi prin plural. Cunoscând însă aceasta, pretenţia celor care interpretau literalist Septuaginta şi vorbeau de “ceruri” se prăbuşeşte automat. Sf. Vasile cel Mare discutând sensul verbului “se purta” din Facere 1, 2 arată: “Nu-ţi voi spune cuvântul meu, ci al unui bărbat sirian ş…ţ Acesta spunea că în limba siriană, cuvântul “se purta” arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică şi deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înţelesul acestui cuvânt ar fi următorul: Cuvântul “se purta”, spune el, se interpretează prin: “încălzea şi dădea viaţă apelor”, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. … Încât din acest text se poate vedea ceea ce se căuta de unii, anume că nici Duhul cel Sfânt nu este lipsit de putere creatoare” (Omilii la Hexaemeron, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, PSB 17, p. 92). Nici Sf. Vasile nu cunoştea limba ebraică. Explicaţia sirianului este foarte pertinentă, pentru că verbul respectiv nu mai apare la acea formă din Facere 1, 2 în Biblia ebraică decât în Deuteronom 32, 11, unde se vorbeşte de exemplul vulturului care îşi apără puii având deasupra lor aripile deschise. Cu siguranţă, sirianul cunoştea acest lucru evident doar pentru cunoscătorii de ebraică. De asemenea, Sf. Vasile în Comentariul la profetul Isaia foloseşte masiv variantele textuale ale lui Aquila, Symmachus şi Theodotion, menţionându-i explicit (Sf. Vasile numeşte “ediţii” traducerile lor), deşi Septuaginta rămâne pentru Sf. Vasile “ediţia comună”. Discutând despre cazurile când Sf. Apostol Pavel nu citează un text vechi-testamentar după Septuaginta, Sf. Vasile scrie: “Schimbând puţine cuvinte, Apostolul se foloseşte de acest text în Epistola către Romani 9, 27-28. Dacă ar cerceta cineva cauza pentru care Apostolul pe unele le omite, iar pe altele le schimbă, acela să ştie că, fiind evreu, nu s-a slujit de traducerile de care noi ne-am folosit, ci tâlcuind textul cum i se prezintă, aşa îl redă. Căci şi ceilalţi Aquila, Symmachus şi Theodotion par să meargă în paralel mai degrabă cu relatarea apostolică” (Comentariu la cartea profetului Isaia, Basilica, Bucureşti, 2009, PSB noua serie 2, p. 289). Recursul la textul ebraic devine astfel obligatoriu pentru teolog, nu doar din perspectiva instrumentală a studiului biblic, ci chiar ca izvor al credinţei. Faptul că anumite aspecte mesianice sunt păstrate doar în textul masoretic certifică importanţa lui, iar ceva atât de preţios nu trebuie deloc neglijat.
Sursa: ziarullumina.ro
