Aşa îl vedea un contemporan pe Eminescu şi aşa îl văd şi eu cu ochii minţii pe cel care ne-a făcut să ne simţim mândri că Dumnezeu a hărăzit să fim plămădiți din acelaşi neam cu el.
Pe 15 iunie se împlinesc anii de când neînţelesul poet a ferit perdeaua acestui veac, croindu-şi drum către înălţimi celeste. Aici, în poiana liniştii, la Vovidenie, ca în fiecare an, îi vom face slujba parastasului, şi după îndătinata rânduială liturgică, vom intona Lumină lină, cântare pe care poetul a îndrăgit-o, lăsând prin testament să i se cânte la ceasul vremelnicei despărțiri. Pe o filă de Ceaslov un ieromonah nemțean lăsa posterității o adnotare impresionantă. L-a spovedit și împărtășit pe Eminescu. Era în Postul Nașterii Domnului a anului 1887, pe când poetul se afla la ospiciul de la Neamț. Duhovnicul a mai scris în acea consemnare: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”.
Dacă iubim pe scriitorii care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, ne-au mângâiat clipele de singurătate prin măiestritele lor rânduri, dacă-i iubim, zic, se cade să-i „troienim” nu doar cu dulci amintiri, simpozioane şi colocvii; să-i purtăm nu doar în calendarul cultural al naţiei, ci şi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, chiar în cel de la Dumnezeiasca Liturghie. Este, cred, cea mai convingătoare dovadă de nesfârşită recunoştinţă să ne rugăm şi pentru mântuirea lor. Și scriitorii au nevoie de mântuire.
Stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă
Din prinosul de recunoștință pentru Eminescu și opera sa s-au născut și aceste rânduri închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit „din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Ce să scriu despre Eminescu decât că este în tot în toate ce e românesc! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc. Aș vrea totuși să mă opresc la un aspect mai puțin cunoscut din viața-i zbuciumată, dar și la dramaticul epilog al poetului neferice.
Pentru că suntem în preajma zilei în care comemorăm moartea lui Eminescu, ar fi interesant să ne amintim de participarea acestuia la o înmormântare şi nu la una oarecare, ci chiar la cea a mamei lui.
Vi-l puteţi închipui pe Eminescu jelind? A făcut-o cu cea mai deplină simţire. La mijlocul verii lui 1876, suferinţa mamei lui s-a acutizat. Raluca Iurașcu era bolnavă de cancer. Înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 13 august, a adormit şi maica lui Emin. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele, acum inundați de amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe urmă, când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în prelungă reculegere, parcă încercând să ajungă în meditaţie şi recunoştinţă umbra celei din care pornise. A înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe hârtie câteva stihuri îmbibate în doruri nesfârșite:
Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o
Şi totuşi când pe dânsa cu țărână-a acoperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă […]
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă?
Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.
Peste 13 ani, Eminescu avea să fie şi el acoperit cu pământul reavăn din cimitirul Bellu. Despre sfârșitul neînțelesului poet nu se știu prea multe. Cert este că stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă.
De exemplu, în poemul Mai am un singur dor și-a prevestit sfârșitul în singurătate. Așa a și fost. În noaptea de 15 spre 16 iunie, joi spre vineri, drumul atât de zbuciumat din scurta-i viață s-a sfârșit. Nu intrăm în polemica acuzelor și cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după nesfârșita-I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiați nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și niciun medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să-i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și-a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părintele Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.
Cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt
Și-a dorit Eminescu să moară așa de tânăr? Cu siguranță, nu! Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Cât de multe ar fi realizat! Câte stihuri ar mai fi așternut pe hârtie, câte gânduri și frământări nu ar mai fi scris în presa vremii! Câte nu ar mai fi făcut Eminescu de ar fi trăit cât își dorea! Domnul, se pare, a avut cu el un alt plan. L-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa.
De cu seară, pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe sărmanul curant că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu își începea drumul către Demiurg.
Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan căci, în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i acoperea și o bucată din cândva luminoasa-i frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „Din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.
Cu o nefirească grabă, parcă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită dimineață în Biserica Sfântul Gheorghie cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor și rece” Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi.
„Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame”
Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat Biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată prietenie. Același autor, A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a acestor prieteni de-ai poetului care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei. Galanții donatori erau nume sonore la acea vreme în lumea politică, mari latifundiari, proprietari de edituri și tipografii, cu mari disponibilități bănești care le permiteau să cumpere nu doar o coroană, ci poate un întreg cartier din Bucureștiul de atunci. Și cu toate acestea abia au catadicsit să cheltuiască „fabuloasa” sumă de 270 de lei pentru florile de pe catafalcul lui Eminescu. Tabelul chiar prezintă o promisiune neonorată a unui mare politician al vremii. Într-o confesiune tulburătoare, poetul spunea cu ceva timp înainte de a fi fost fulgerat de moarte: „O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”. Ce „prieteni” generoși a avut Eminescu!
„Acela ce zace aici, înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor”
Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.
Cimitirul Bellu, parcela 9
După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „Avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „Şi noi, care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult, îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste. Nu găsesc cuvinte potrivite de încheiere. Las versul eminescian să o facă și să redea o fărâmă din taina clipei:
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.
Arhimandrit Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
