Preot Bogdan Chiorean
Mi-am amintit de o pacientă ce fusese internată acum câțiva ani, fostă profesoară de limba și literatura română, mereu atentă la Cuvânt și cuvinte.
De fiecare dată când ieșeam din salon, îmi spunea „la revedere”, deși eu nu foloseam niciodată varianta asta, ci tot felul de altele: „Doamne ajută!”, „să vă odihniți”, „să aveți o zi senină…” etc.
Nimic din ce-ar putea atrage atenția. Dar la vizitele următoare, când starea de sănătate îi era tot mai șubredă, zicea acel „la revedere” silabisit și tot mai apăsat pe măsură ce boala înainta. Pe ultimul țin minte că mi l-a spus ridicând, cumva, din sprâncene, ca o concluzie evidentă.
Azi am auzit de câteva ori încheierea unei convorbiri telefonice cu „mai vorbim”, „ne auzim” sau „ne vedem”. Sunt forme mai puțin oficioase de „la revedere”, dar toate-s ființial legate de o nădejde: că Dumnezeu ne-a pregătit veșnicia.
Altminteri, de unde curajul meu de a-ți spune „ne auzim” când nu știu dacă zilei de mâine îi voi mai putea spune „azi”? Sau, mai mult, pe patul morții, absolut conștientă fiind, acea pacientă să poată spune celorlalți „la revedere”…
Poate că fiecare final de convorbire cu cineva e un fel de mărturisire a credinței. Până-și mai spun oamenii „ne vedem” – acest verb la prezent, dar cu iz de viitor continuu – cu siguranță că Dumnezeu e printre noi, așteptând să ne dăm jos ceasurile și s-ajungem la El, unde veșnicia se măsoară-n iubire.
