Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu, “jertfă de lumină” după cum este ea menţionată în vechile cărţi de slujbă. Lumânările trebuie să fie din ceară curată de albine. Dacă este bine făcută, o lumânare de ceară arde complet, fără să scoată fum şi fără să curgă. În felul acesta ea ţine mult mai mult decât oricare alt tip de lumânare. Lumânarea are rostul de a arde, de a se mistui pe sine, arătând prin aceasta flacăra credinţei care mistuie existenţa fizică, aducând-o jertfă şi transformând-o în realitate duhovnicească. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este “punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană” (Nikolai Berdiaev).
După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Cel mai des, lumânările sunt aprinse în timpul Sfintei Liturghii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina învăţăturii Mântuitorului care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele înainte de venirea lui Hristos.
Când credinciosul se împărtăşeşte la Altar, el ţine o lumânare în mână, mărturisind că este fiu al luminii lui Hristos: “Bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune – mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia” (Rugăciunea a VII-a înainte de Sfânta Împărtăşire) şi rugându-se ca “foc şi lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot, spre cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată” (Canonul Sfintei Împărtăşiri, Cântarea a III-a).
La Botez, lumânarea pe care o ţine în mână naşul este aprinsă imediat după afundarea în apă, în acelaşi timp când naşa primeşte de la preot pruncul nou creştinat într-o pânză albă, iar strana cântă troparul “Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru.”
La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii alături de mirii ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.
La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna sau la căpătâiul mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci.
Lumânarea semnifică şi sufletul omului, atunci când, rugându-ne pentru cei apropiaţi nouă, aprindem câte o lumânare la Biserică, la vii şi la morţi, rostind în taină numele lor.
Sursa: http://ziarullumina.ro
