Lupta duhovnicească și dobândirea virtuților

Înălţarea către Dumnezeu începe cu dobândirea virtuţilor, ce înlătură prin sine patimile. Filozofia practică are ca scop principal lupta cu patimile şi dobândirea virtuţilor. Dacă legea păcătoasă a trupului îl îndemna pe om să tindă spre plăcere şi să evite durerea, atunci se recomandă, dimpotrivă, purtarea de bunăvoie a sarcinilor prin cumpătare şi trecerea cu răbdare a suferinţelor pricinuite din afară. Această purtare a sarcinilor, mortificare a trupului, alcătuieşte caracteristica ei principală. Ea îşi are sensul ei profund, întrucât anume suferinţele distrug patimile (plăcerea) şi contribuie la iertarea păcatelor.

Lupta cu patimile, trebuie să se dezvolte în mod consecvent şi organizat, corespunzător ritmului de dezvoltare a patimilor în general. Respectând în acest fel planul, trebuie, înainte de toate, să ne gândim la condiţiile în care se desfăşoară această luptă, la atitudinea faţă de lucrurile materiale, care sunt motive exterioare pentru trezirea patimilor. Sf. Maxim consideră că fericirea materială trebuie să ne fie indiferentă, pentru a dobândi bunăstarea adevărată, precum şi a virtuţilor. Ea nu este nici bine şi nici rău, dar poate deveni una sau alta doar prin întrebuinţare. Însă în general, din punct de vedere al scopurilor ascetice, el o abordează negativ. Mirenii nu trebuie să stăruie în ea; ea nu este ceva care depinde de noi, precum virtutea, pentru a deveni scop al străduinţelor noastre; ea este un dar al Proniei. Dacă mirenilor le este recomandat să nu stăruie pentru fericirea materială, atunci, desigur, cu atât mai mult reprezentanţilor formei desăvârşite de viaţă, adică monahilor. Lor în genere le este nefolositoare: bunurile lumeşti – sănătatea (corpolenţa), frumuseţea, bogăţia, slava, toate acestea sunt o cădere pentru monah; însă istovirea trupului, fecioria, neagoniseala, înjosirea, din contră, sunt socotite a fi realizările lui.

Însă bunurile exterioare îi creează doar un anturaj vieţii morale a omului, putând fi socotit chiar indiferent. Acestea sunt doar motive pentru patimi. Rădăcina răului, însă, se ascunde în străfundurile sufletului omenesc, în patimile însăşi. Sarcina de bază a ascetului o alcătuieşte lupta cu ele. Ea se înfăptuieşte în mod reversibil dezvoltării patimilor: se începe cu înlăturarea formelor exterioare ale răului (prin trup) şi se termină cu lupta lăuntrică cu gândurile, adică începe cu partea mai uşoară şi se termină cu cea mai grea. Paralel cu înlăturarea patimilor decurge şi dezvoltarea virtuţilor, iar această dezvoltare se înfăptuieşte în ordinea în care se duce şi lupta cu patimile. Ea începe întotdeauna cu lupta exterioară, pentru a face ca virtutea să fie la urma urmelor un bun lăuntric al sufletului.

Cel mai apropiat scop al străduinţelor ascetice prin filozofia practică este potolirea puterilor pătimaşe ale sufletului, supunerea lor – minţii. În cazul de faţă, nu se urmăreşte distrugerea acestor puteri, ci direcţionarea lor într‑o direcţie nouă, tendinţa către lucrurile dumnezeieşti. În starea păcătoasă a omului, principiul de bază al activităţii puterilor pătimaşe ale sufletului este tendinţa pătimaşă către plăcerile sensibile. Ea a şi dat naştere acelei mulţimi nenumărate de patimi sensibile, cu care are de luptat ascetul. Metoda de bază a luptei cu patimile rămâne în toate cazurile una şi aceeaşi: orice patimă trebuie înlăturată printr‑o virtute corespunzătoare, printr‑o faptă corespunzătoare de renunţare de bunăvoie şi prin mortificarea trupului. Frica lui Dumnezeu – frica în faţa pedepsei – poate servi ca motiv pentru o astfel de faptă, prin care se zdrobeşte din temelie principiul plăcerii. Această frică, ce se naşte nemijlocit din credinţă, devine ca prim impuls pentru viaţa ascetică şi principalul imbold către virtuţi la prima treaptă (cea practică) a dezvoltării morale a omului. De la început fiind necurată, păcătoasă, ca frică în faţa pedepsei, ea ulterior este „îndepărtată pe deplin” (1 Ioan 4.18) de către principiul suprem – dragostea, şi se transformă într‑o frică evlavioasă curată în faţa măreţiei lui Dumnezeu, ce „rămâne în veacul veacului” (Ps. 18.10). Astfel, prin credinţă şi prin frica lui Dumnezeu se pune început vieţii morale a omului; din această frică se dezvoltă ulterior alte virtuţi de bază: de la început cumpătarea, apoi răbdarea, în continuare – nepătimirea şi, în sfârşit, din nepătimire se naşte virtutea supremă – dragostea.

Dezvoltându‑se în direcţia opusă patimilor, virtuţile, ca şi patimile, sunt de două feluri: trupeşti şi sufleteşti. Virtuţile trupeşti (precum: postul, privegherea, dormitul pe jos, ascultarea) nu sunt nimic altceva decât exerciţii exterioare ce servesc pentru exprimarea şi întărirea virtuţilor sufleteşti. Cu toate acestea, lupta exterioară trece treptat în cea lăuntrică, ce are ca şi scop înfrânarea puterilor pătimaşe ale sufletului şi tămăduirea lor prin virtuţile corespunzătoare.

Virtuţile se dezvoltă în aceeaşi ordine şi într‑o astfel de dependenţă lăuntrică, precum şi patimile corespunzătoare.

Înainte de toate, se începe lupta cu înclinaţiile sensibile josnice ale omului. Nimic nu‑l înrobeşte atât de mult pe omul păcătos ca patima plăcerii, „patimile libertine”. În vârtutea lor, îl atrag impetuos pe om spre sine principalele obiecte ademenitoare pentru neamul omenesc: mâncarea, femeile, banii, slava. Pentru a lupta cu senzualitatea păcătoasă a plăcerii, omul trebuie să recurgă la lupte grele de mortificare a trupului. Mai concret, lăcomia trebuie învinsă prin dobândirea cumpătării, desfrâul – prin dobândirea castităţii, iubirea de arginţi – prin neagonisire, slava deşartă şi mândria – prin smerenie. Precum de la o patimă se ajunge la alta, tot astfel şi dobândirea unei virtuţi şi biruinţa asupra patimii corespunzătoare înlesneşte lupta cu următoarele: cine şi‑a pus în frâu pântecele, acela şi‑a înlesnit lupta pentru castitate, etc. Se înţelege de la sine că cel ce a dobândit o virtute superioară o are şi pe cea inferioară: cine a dobândit castitatea, acela e deja stăpân al pântecelui. Orice virtute superioară o cuprinde şi pe cea anterioară, îi dă putere de viaţă, o întăreşte şi în acest sens ca şi cum ar stăpâni‑o. Smerenia, fiind suprema cumpătare duhovnicească, cuprinde prin sine acţiunile trupeşti ale mortificării trupului, include în sine întregul stadiu al (cumpătării) curăţării de patima plăcerii, alcătuind împreună energia de viaţă a activităţii morale a ascetului la acest stadiu.

Însă lupta ascetică cu patimile plăcerilor abia începe. „Patimilor făcute cu voia” le urmează întotdeauna, ca o pedeapsă, cele „fără de voie” (suferinţele). Prin suferinţe, în om apare patima tristeţii, acesta este ecoul dorinţei păcătoase nesatisfăcute către plăcere. Împotriva acestei patimi, omul are neapărată trebuinţă de răbdare şi tristeţe după Dumnezeu. Aceste suferinţe fără de voie trebuie primite cu mulţumire ca pe un leac, conştientizând importanţa lor curăţătoare, întristându‑ne pentru păcatele noastre. Baza pentru răbdare o alcătuieşte smerenia: cel ce a renunţat la bunurile lumeşti nu va preface lipsa lor în tristeţe.

Biruinţa asupra patimilor de voie şi a celor fără de voie, precum şi vindecarea însuşirilor josnice ale trupului, îl pregătesc de cea mai grea şi cumplită luptă, şi anume – lupta cu patimile însuşirii irascibile (ura, ţinerea de minte a răului, etc.). E foarte greu să te lupţi cu mânia, e aproape imposibil, nu oricine îi poate potoli decăderile sale bruşte. Din această cauză, trebuie depusă o muncă asiduă pentru dobândirea virtuţii blândeţii. Aici îşi aduce aportul doar acea situaţie, când virtuţile predecesoare – şi anume virtutea răbdării necazurilor – au potolit sursa irascibilităţii, adică dorinţa, şi au îndepărtat‑o de bunurile lumeşti, din cauza cărora apar toate discordiile. În schimb, odată cu biruinţa asupra mâniei, lupta cu patimile ia sfârşit şi este dobândit rezultatul ei important – potolirea puterilor patimaşe ale sufletului, a însuşirii doritoare şi a celei irascibile.

Însă ascetul nu trebuie doar să vindece puterile pătimaşe ale sufletului, dar şi să curme stadiul iniţial al patimilor din simţuri şi gânduri. Aceasta se dobândeşte prin: a) educarea simţurilor prin deprinderi evlavioase şi b) lupta cu gândurile. Activitatea luptei cu gândurile este deosebit de grea, nu numai prin fiinţa sa, ci şi din cauza că ea este o luptă cu demonii, ce ne insuflă gânduri. Lucrul de bază în această luptă se rezumă la faptul de a nu permite reţinerea gândurilor în suflet, pentru ca ele să nu devină din simple – pătimaşe, sau, cel puţin, pentru a nu deveni din gând pătimaş într‑o înclinaţie păcătoasă. Trebuie să transformăm gândurile din pătimaşe în nepătimaşe şi, în felul acesta, să punem capăt patimii chiar din momentul ivirii ei. În lupta cu gândurile sunt întrebuinţate două tipuri de metode. Putem doar să alungăm gândurile, nepermiţând dezvoltarea patimii, prin deprinderi cuvioase (de exemplu, prin cântarea de psalmi); putem şi să le curmăm definitiv, reducându‑le sau chiar nimicindu‑le printr‑o deplină îndepărtare de lume şi de bunurile sale (dispreţuirea tuturor lucrurilor sau a „cauzelor” patimilor), înfăptuind aceasta cu ajutorul contemplărilor şi a dragostei dumnezeieşti. În ambele cazuri, în războiul nevăzut cu demonii sunt necesare trezvia duhovnicească şi rugăciunea.

Sufletul ce a trecut toate treptele luptei va gusta roadele dulci ale biruinţei. Drept răsplată pentru isprăvile lui, i se dăruieşte harul nepătimirii, acest scop suprem al filozofiei practice. Atingerea sa condiţionează un alt dar al harului – iluminarea prin cunoştinţă (contemplarea).

Nepătimirea şi cunoaşterea duc împreună spre măreaţa virtute – dragostea dumnezeiească; prin nepătimire renunţăm la lume, prin vedere gustăm din existenţa dumnezeiească, după care se aprinde flacăra harică a dragostei dumnezeieşti care, crescând treptat şi cuprinzând toate puterile sufletului într‑o singură tendinţă către Dumnezeu, ajunge, în sfârşit, până la stările mistice înalte ale erosului extatic. Renunţând la lume şi fiind cuprins de această dragoste, sufletul se alipeşte de Dumnezeu şi nimic nu pune mai presus de El, iar el iubeşte creatura Lui doar prin El. Ca şi virtute desăvârşită, dragostea cuprinde toate virtuţile ce duc spre ea, devine însufleţitoarea lor şi puterea dătătoare de viaţă a întregii vieţi morale a omului. Ea cuprinde în sine şi credinţa, şi nădejdea, şi le înlocuieşte prin sine ca fiind un impuls mai puternic spre o viaţă morală. Fără niciun fel de autoconstrângere se înfăptuiesc deja, prin puterea ei, toate virtuţile. Ea cuprinde şi dă prin sine viaţă tuturor tipurilor de ascetism: dragostea către Dumnezeu însufleţeşte cumpătarea, izgonind orice patimă, iar dragostea pentru aproapele întăreşte blândeţea, izgonind orice apariţie a mâniei. Cuprinzând în sine toate virtuţile, dragostea înfăptuieşte şi scopul lor general – ea îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu şi pe ei unul cu altul, iar împlinind acest lucru mai desăvârşit, ea îl duce pe om spre îndumnezeire mai mult decât orice altă virtute. Ultima, adică îndumnezeirea, e înfăptuită cel mai bine prin acea unire nemijlocită cu Dumnezeu care se dobândeşte prin planarea desăvârşită a dragostei. În avântul înflăcărat al dragostei către Dumnezeu, în exaltarea mistică sublimă, printr‑un elan sfânt şi o stare extatică, sufletul se uneşte cu Dumnezeu. Astfel descoperim cea mai bună calitate a dragostei – a le readuce la Dumnezeu pe toate câte au ieşit de la El.

Fragment din cartea Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, de Prof. S. L. Epifanovici, ce a apărut la Editura Evanghelismos.