Mă rog ca să deveniţi luptători ai unei lupte slăvite, a cărei biruinţă o vor lăuda Puterile îngerești. Și fiindcă de obște este Stăpânul, în aceeași locuinţă în Ceruri și în aceeași lumină strălucitoare vom trăi viaţa cea pururea fericită; viaţa cea nesfârșită și neînserată, ziua cea preafrumoasă. Apostolul Pavel striga: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”[1]. Cu adevărat, nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos, atunci când flacăra dragostei va arde precum cuptorul de șapte ori încins. Da, așa mă rog să deveniţi, ca să vă slăviţi împreună cu Acela Care pentru noi a răbdat ocări, loviri și moarte, și încă moarte pe Cruce.
Nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi în necazuri și întristări. Să nu credeţi că v‑a părăsit Dumnezeu pentru păcatele voastre. Nu, ci vă pedepsește pentru a dobândi înţelepciune. Nu ne vrea niște neînţelepţi, ci înţelepţi după Dumnezeu.
Dacă nu vom fi războiţi, cum se va arăta că suntem ostași ai lui Hristos? Ostașul se poate să fie rănit în război, dar asta nu înseamnă că a fost biruit. Și chiar dacă am fost biruiţi, să ne ridicăm iarăși și să luptăm.
Desigur la începutul chemării noastre, a vieţii curate afierosite Domnului nostru Iisus, nu putem să împlinim cu acrivie poruncile Lui, fiindcă am cunoscut că înlăuntrul nostru există și o altă lege, care se oștește împotriva legii lui Dumnezeu și a alegerii noastre, o lege care se luptă să ne despartă de dragostea lui Iisus. Așadar această nevoinţă nu ne caracterizează, adică faptul că nu am fi vrednici de chemare, ci mai degrabă nevoinţa pentru desfiinţarea legii păcatului, cea dinlăuntrul nostru, ne va caracteriza drept nevoitori înflăcăraţi de dragostea pentru Hristos. Căci dacă ar fi fost cu putinţă să dobândim dragostea lui Hristos fără luptă, atunci nicio valoare nu ar fi avut voinţa noastră, de vreme ce fără nevoinţă s‑ar fi dobândit.
Așadar numai atunci ne vom încununa când, cu toată împotrivirea dragostei lumii, vom dobândi dragostea cea purtătoare de viaţă a lui Dumnezeu și când, în ciuda atracţiei păcatului, vom sta ca niște turnuri și fortăreţe ale virtuţii.
Împotriva scopului nostru se vor ridica nori ameninţători; vor cădea trăsnete pentru a ne înfricoșa și a ne doborî moralul, însă îndrăzniţi și nu vă temeţi, căci prin multe necazuri și ispite vom ajunge la intrarea în Împărăţia cerurilor.
Mucenicii s‑au nevoit cu credinţă și desăvârșită lepădare de sine și astfel s‑au învrednicit a primi făgăduinţele și cununile slavei celei veșnice. Tot astfel și noi, prin credinţă și desăvârșită lepădare de sine, vom putea să biruim cu ajutorul Harului lui Hristos.
Tăria noastră sufletească trebuie să fie astfel, încât să putem spune cu hotărâre: „Chiar și moarte de mi‑ar pricinui, eu nu voi face niciun pas ca să mă depărtez de credinţa mea în Hristos, Cel ce m‑a chemat pe mine. Îmi voi da viaţa, dar nu voi face niciun compromis, oricât de mic”. Dacă astfel se va îmbărbăta sufletul nostru, putem avea nădejde că biruinţa, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, va fi a noastră.
Rugaţi‑vă neîncetat, nevoiţi‑vă cu tărie, înfrânaţi‑vă, purtaţi haine simple și sărăcăcioase, citiţi cărţi duhovnicești. Să vă sculaţi noaptea ca să vă rugaţi, ca să vă încălziţi, să deveniţi stânci duhovnicești. Astfel mă nevoiam și eu, cel vrednic de milă. Mă sculam noaptea pe ascuns și făceam metanii, mă rugam Maicii Domnului, iar ea intervenea în chip minunat.
[1] Romani 8, 35.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.
