M-am aflat într-un întuneric cu desăvârșire necunoscut

Cutremurătoarea experiență de după moarte a Aretei Moshou din Rapsani

 

m-am aflat într-un întuneric cu desăvârșire necunoscut și diferit de obișnuitul întuneric.

Mi-a povestit ea însăși.

Istorisirea ei personală, așa cum mi-a spus-o:

„După o intervenție chirurgicală de îndepărtare a unui rinichi, în timp ce toate au decurs bine, mi-am revenit și l-am auzit pe medic spunându-mi:

– Am terminat. Deschideți-vă ochii!

Atunci eu mi-am deschis ochii după anestezie, însă vedeam ca în ceață. În aceeași clipă îi aud pe medici vorbind cu voce tare între ei și spunând:

– Moare! Moare! De ce, de vreme ce toate au mers bine?

Am simțit o durere foarte mare în cap și îndată m-am aflat într-un întuneric cu desăvârșire necunoscut și diferit de obișnuitul întuneric. Am fost cuprinsă de frică și neliniște. Atunci, așa cum aș face o expirație adâncă, am simțit cum s-a despărțit sufletul de trup. Simțeam existențial că sunt o personalitate completă, însă fără trup.

M-am ridicat la înălțime în același loc unde erau medicii, adică în camera postoperatorie. Îi vedeam în jurul trupului meu cum se străduiau să mă readucă la viață. Mi-am văzut trupul ca un cadavru și m-am scârbit de el. Simțeam pentru el ceea ce simte cineva pentru rămășițele unei răni care a fost operată sau pentru prisosințele hranei care sunt eliminate din organism, fără să existe pentru ele niciun interes din partea persoanei. Când am văzut și m-am scârbit de trupul meu, m-am gândit: «Acolo în el am fost?». Nu puteam măsura timpul. Nu avem noțiunea timpului.

În acest timp am văzut că am trecut în altă stare, într-un loc cu desăvârșire diferit de cel pământesc. În această nouă lume în care am ajuns, am văzut o arcadă luminoasă care semăna cu un curcubeu, însă mult mai frumos și mai luminos. Această arcadă luminoasă era atât de plăcută, încât nicio imagine pământească nu se poate compara cu ea. Prezența mea în această lume nouă mi-a pricinuit astfel de simțăminte asemănătoare cu cele ale unui întemnițat într-o temniță subterană întunecoasă și legat de mâini și de picioare, care, dintr-odată, este eliberat și este dus pe culmea unui deal plin de flori și înaintea căruia se deschide un nesfârșit orizont luminos, plăcut și dăruitor de nădejdi.

De la această arcadă luminoasă am trecut în acea lumină supranaturală, pe care cu nicio imagine pământească nu o pot descrie. Acolo m-am simțit foarte veselă și fericită. M-am simțit complet întregită, în toată plinătatea, încât nimic nu-mi lipsea. Acolo, în acea lume nouă și plăcută unde mă aflam, am văzut în depărtare, într-un loc minunat, ca un îngeraș cuprins de lumină, o femeie pe care o cunoșteam și care murise de mai multă vreme. Ea se afla într-o lumină paradisiacă în nemărginita depărtare. Am întrat și eu în acel loc, însă eram departe de ea. Aceea m-a salutat ca și cum m-ar fi întâmpinat cu drag. Eu o vedeam însă și în înfățișarea trupească ca un îngeraș. Mă saluta mișcând cu o mână. Să ne imaginăm pe pământ cineva care înoată cu plăcere lângă țărmul unei mări în vreme de arșiță și ne cheamă să ne răcorim și noi, gesticulând cu o mână. Mi se părea că acea femeie care se afla în acel loc înoată în lumina paradisiacă.

Deși am schimbat locul și am perceput atâtea imagini în simțirea mea, totuși continuam să am aceeași personalitate neschimbată, cu toate neputințele pe care le purtam cu mine din lumea pământească. Aveam aceeași conștiință de a fi.

Văzând-o pe acea cunoștință cum mă salută, am simțit o mare bucurie, asemenea cu cea pe care o simte un străin, care merge spre un loc necunoscut și care este nesigur de viitor, când dintr-odată vede înaintea lui o persoană foarte iubită care-l întâmpină. Dumnezeu a îndemnat-o pe acea persoană iubită să mă salute, ca să mă întărească în această nouă formă a vieții mele.

Cugetând acum la această primire, mă gândesc cu câtă înțelepciune ni-i arată Biserica Ortodoxă pe Sfinți, care, deși au aceeași fire trupească și duhovnicească cu cea a noastră, ei s-au sfințit hristocentric și ne întăresc să înaintăm și noi spre sfințenie.

Dumnezeu are nenumărate moduri de a ne povățui. Se poate ca El să se arate ca soarele în toată măreția sa. Dar noi ca metalul sau ceara la ce temperatură putem rezista? Rezistăm în centrul soarelui? Nu, ci rezistăm numai la raza lui sau numai la aura pe care raza o dezgheață și o încălzește, potrivit cu posibilitatea noastră de a comunica. Atunci eu credeam pentru că fusesem botezată ortodoxă și pentru că mama mea, în simplitatea inimii sale, mi-a fost pildă. Însă nu m-am adâncit în trăirile înalte ale Sfinților, prin participarea la viața liturgică a Bisericii și printr-o viață duhovnicească mai înaltă.

Viața noastră era vânarea unui bănuț și lupta pentru existență, care absoarbe și ține atrofiată sămânța dumnezeiescului Semănător care a căzut în pământ roditor, însă printre spinii îndeletnicirilor lumești.

Acum în noua lume în care am ajuns, Dumnezeu mi-a arătat în chip îngeresc acea femeie, pe care atât de mult o simpatizam și pe care văzând-o, simțeam veselie, dar și încurajare atunci când mă saluta.

Atunci eu am strigat-o pe nume și i-am spus:

– Ei, Stela, ce proști sunt oamenii din lume! Cred că atunci când mori, totul s-a terminat.

Mă simțeam fericită că începusem să intru în această lume nouă și plăcută, însă deodată am auzit un glas bărbătesc impunător, de care n-am putut să-mi dau seama de unde a venit. Și a spus:

– Aceasta va merge înapoi. Nu este pregătită.

Atunci eu, fără să-mi dau seama, fără să știu cum m-am întors, m-am aflat din nou în salonul unde erau medicii și trupul meu. I-am văzut pe medici care se îndeletniceau cu trupul meu. Ei nu știau că eu plecasem din trup. Îmi răsunau în minte cuvintele: „Aceasta va merge înapoi. Nu este pregătită” și am înțeles că trebuia să intru iarăși în trupul meu. Atunci m-am rugat și spuneam:

– Dumnezeul meu, Te rog să nu intru iarăși în trup!

Felul în care am intrat în trup semăna cu îmbrăcarea unei haine grele sau cu ridicarea unei greutăți greu de ridicat. Din clipa în care am intrat din nou în trup, neliniștea s-a mărit înlăuntrul meu. Am intrat și în cugetarea lumească. Atunci m-a cuprins o frică crezând că o să mă ducă să mă îngroape fiind vie. Mă rugam la Maica Domnului spunând:

– Maica Domnului, ajută-mă! Să mișc ceva, o mână sau ochii ca să-și dea seama că sunt vie!

În această mare neliniște a mea mi-am revenit, fără să-mi dau seama cum. În toată experiența mea metafizică mă aflam în transformări succesive fără să-mi dau seama de mișcările intermediare. Nu aveam noțiunea timpului, nici a modului de schimbare a stărilor.

De îndată ce mi-am revenit și și-au dat seama că trăiesc, am căzut în comă trei zile. M-au dus la terapie intensivă. După trei zile mi-am revenit. Atunci a venit medicul curant și mi-a spus că mi-au extirpat rinichiul. În toate aceste 13 zile nu am putut vorbi. Îmi reveneam și iarăși cădeam în comă. A venit și un preot și m-a împărtășit.

După 13 zile m-au scos de la terapie intensivă și m-au pus într-un salon. În cele 13 zile cât am fost la terapie intensivă, de îndată ce-mi reveneam puțin, îi întrebam pe medici dacă am murit și ce au observat la mine. Atunci ei îmi spuneau:

– Ești norocoasă. Vom vorbi când vei ieși de la terapie intensivă.

Când m-au dus în salon au venit medicii chirurgi, anesteziștii, patologii. Mi-au adus diferite flori și șampanie ca să sărbătorim învierea mea. Două ore și jumătate am fost moartă clinic, așa cum au arătat aparatele spitalului. Apoi medicii au început să mă întrebe unde am fost și ce am văzut și, în general, ce simțeam când eram moartă clinic. Eu le-am spus că îi vedeam pe ei și trupul meu, dar nu m-au crezut.

Atunci am început să le descriu în amănunte ce făcea fiecare. Le-am spus că mi-au băgat niște furtunuri în gură pentru a ajuta să funcționeze plămânii și inima. Le-am spus că mi-au făcut șoc electric și masaj. Atunci ei au rămas uimiți și pe gânduri. Apoi au mărturisit că nu era cu putință ca eu să le știu pe toate acestea, căci ochii trupești materiali nu puteau avea o imagine optică ca eu să văd ce făceau medicii. Atunci medicii au acceptat că îi vedeam cu o oarecare simțire metafizică. Și au crezut că am murit și am înviat.

După aceea au început să mă viziteze preoți catolici și pastori protestanți (evanghelici) și mă întrebau despre lucrurile suprafirești pe care le-am văzut în ceasul morții. Mă vizitau psihologi și psihanaliști și specialiști în Psihologia Profunzimii și mă întrebau diferite lucruri pentru a-și clasifica propriile teorii. Dar la toate teoriile pe care le analizau, eu răspundeam:

– Eu una știu. Că am fost moartă și am văzut lucruri mai presus de lume, iar acum trăiesc.

Apoi medicii mi-au dat o hârtie în care spuneau că nu trebuie să mi se mai facă anestezie, pentru că nu mă voi mai trezi.

Această experiență a morții și a învierii mele mi-a deschis în cugetarea și viața mea întrebări metafizice și cercetarea religiei ortodoxe la o profunzime și intensitate mai mare.

De atunci am început să comunic cu preoți și cu alți oameni ai Bisericii Ortodoxe. În continuare am cunoscut oameni remarcabili în spațiul ortodox. Mi-am dat seama că oamenii cei mai înțelepți, mai cu judecată și cu așezare duhovnicească răsar din spațiul religios, deoarece au rădăcina lor în Dumnezeu.

De atunci fac tot ce pot ca să mă pregătesc potrivit cu cele pe care le-a spus acel glas: „Aceasta va merge înapoi. Nu este pregătită”.

Numele celei care a murit și a înviat este Aretí Moshou.

Locul nașterii: Rapsani – Larisa.

Locul morții și învierii:  Essen, Germania de Vest.

Timpul morții și învierii: 20.10.1976.

Vârsta: 30 ani.

BIBLIOGRAFIA LA HOTARUL METAFIZICII, de Lazăr Țakiridis, Katerini 1985.

Total
59
Shares
Previous Post

Nenumărați sunt marii păcătoși, pe care Hristos i-a primit atât de frumos!

Next Post

Anii treceau și vulturul a învățat să trăiască ca găina

Related Posts