Preot Ioan Istrati
Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, s-a născut astăzi. Răsare din lacrimile rugăciunii, din bătrâneţe binecuvântată de bunătate şi din curăţie sfântă. Străluceşte în lume ca rod a minunii lui Dumnezeu, o Pruncă mai mare decât cerurile, care se pregăteşte să-L nască pe Creatorul tuturor.
Bebeluşul mic, care plânge abia auzit astăzi, va deveni Mijlocitoarea neamului omenesc. Prunca uşoară ca un fulg este toată mai desfătată decât cerurile. Copila care stă la sânul bunicii lui Dumnezeu se pregăteşte să devină Biserică sfinţită şi rai cuvântător.
Ea e Biserică, pentru că în ea a încăput şi s-a odihnit Împăratul cerurilor. Ea e Catedrală a veşniciei pentru că în ea ia fiinţă de om Însuşi Dumnezeu. Creatorul galaxiilor încape întreg din smerenia iubirii în pântecele mic şi feciorelnic al mamei Sale. Ea este Altar preacurat al Mielului lui Dumnezeu, pentru că poartă legânându-L pe Cel ce odihneşte toată făptura. Maica Domnului e Maica Bisericii, pentru că nimeni niciodată nu-L poate moşteni pe Hristos dacă nu-L naşte tainic în suflet, aşa cum L-a născut cu Trup Fecioara cereştii iubiri. Nimeni nu poate primi pe Izvorul vieţii, dacă nu simte dumnezeieşte lacrimile înmiresmate de feciorie din ochii celei ce L-a născut. Nimeni nu Îl poate iubi pe Iubitorul de oameni, dacă nu devine duhovniceşte mamă în suflet, ca să-L nască în taină. Îndumnezeirea firii umane este chipul şi extensia Întrupării Domnului din Preacurata. Când Îl leagănă ea pe Dumnezeu, miriadele de îngeri suspină. Când Îl sărută ea pe Fiul ei, universul se umple de iubire dumnezeiască. Când Îl îngână duios pe Pruncul cel veşnic, lumea toată îşi găseşte Logosul ascuns.
Însă mai mult decât Biserică, Maica Domnului este rai cuvântător, paradis mistic, care vorbeşte despre vocaţia supremă a omului de iubire veşnică. Fecioara este Rugul cel aprins, în care materia se sfinţeşte şi se izbăveşte pe vecie de stricăciune, arzând de dorul de Dumnezeu, dar nemistuindu-se de stricăciune. Fecioria ei roditoare arată fiinţa raiului, în care materia se pătrunde de har şi biruieşte legile creaţei prin legile iubirii. Curăţia născătoare de viaţă este metafora teologică a raiului, chipul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu, Calea spre care se îndreaptă universul împovărat de păcate. Orice om moştenitor de rai este de fapt cel ajuns să iubească pe Dumnezeu cu iubire de mamă, să-L privegheze şi să-L crească în adâncul inimii, pentru a deveni totul în el.
Fecioara sfântă este izvor de iubire, pentru că plineşte în sine toată iubirea plânsă a omului dezbrăcat de har şi tot dorul lui Dumnezeu de unirea cu noi. Îndurările ei curg către umanitate fără a aştepta confirmare sau cerere, ci necontenit revărsând dulceaţa iubirii din inima ei de mamă. Universul întreg, însărcinat cu Dumnezeu, priveşte cu dor la ceea ce L-a născut şi învaţă să se umple de lumina care izvorăşte din Cel veşnic. Umanitatea pătrunde tainele istoriei şi învaţă transformarea euharistică a materiei în energie prin har, ca naştere ce fecioreşte şi moarte ce arvuneşte viaţa.
Vedem astăzi o pruncă şi înţelegem măreţia iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil şi învăţăm înţelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om şi străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieţii. Sărutăm cu sufletul un bebeluș, dar ucenicim la Cathedra de teologie a veacurilor. Tăcerea ei e mai de preţ decât toate cuvintele acestei lumi. Căci cea mai mare putere a universului este iubirea care dă viaţă, jertfirea de sine născătoare de prunc. Şi cea mai mare lumină din univers este puterea de iubi o veşnicie pe cei care ţi-au ucis Copilul.
