Bătrâna și-a pus plasa lângă picior și haina groasă pe cuier. Doar busuiocul îl ținea ca atunci când a intrat în vagon. L-a ținut așa ore, cuminte, senină, răbdătoare. Și dac-ar fi lăsat busuiocul, cu ce l-ar fi înlocuit? Cu blugi, cu Mall, cu Iphone 15? Bani, piscină, iaht. Și dacă bătrânei cu busuioc i-L luăm pe Dumnezeu, ce-i dăm la schimb? Pustiul din noi? Depresia și Xanaxul?
Vagonul de tren s-a umplut cu miros de busuioc. Mai erau douăzeci de minute până la plecare. Ploaia se prelingea pe geam. Bătrâna s-a așezat lângă mine, însoțită de două tinere. În vagon, mulți veneau de la Mitropolie. Erau zgribuliți, scuturând umbrele sau pelerine. Pretutindeni, mâini cu busioc.
Ca să ajungă la Sfânta Parascheva, oamenii au stat sub cerul nopții și al dimineții reci de octombrie la Iași. Anul ăsta, pelerinajul a început cu o săptămână mai devreme. Ploaia nu se oprea nici acum, aproape seară. Era frig și mirosea a iarnă.
Ce le dăm în locul Sfintei de la Mitropolie celor care țin busuiocul ca pe singurul lucru adevărat din viața lor mică, tristă și necăjită? Le spunem că Dumnezeu nu există? Că totul e plăsmuirea omului care nu-l citise pe Darwin și Marx?
Când mâinile nu vor mai purta busuioc pe străzi și ulițe, în trenuri și gări, omul va fi murit de mult. Cu înăuntrul gol, vom defila printre planete pustii. Spre nicăieri.
Paul Palencsar
