Este o căldură greu de suportat. Trecem prin fața Bisericii și Peșterii Nașterii Domnului, facem trei închinăciuni și ne continuăm drumul spre răsărit. Un drum special. La câțiva kilometri de Betleem întâlnim satul numit „Beit Sahour”, locuit de arabi, în majoritate creștini. După tradiție, se crede că acest sat ar fi fost patria păstorilor de oi, pe care i-a trimis Îngerul Domnului la Betleem să se închine Pruncului Iisus.
Dincolo de satul Beit Sahour, se întind dealuri pietroase, arse de soare. Se crede că pe aceste coline își pășteau păstorii turmele de oi, în acea noapte sfântă a Nașterii Domnului. Creștinii cinstesc acest loc sub numele de „Câmpul Păstorilor”. În săpăturile din ultimele decenii s-au descoperit aici ruine creștine interesante, printre care ruinele unei mănăstiri din secolul IV. Astăzi printre aceste ruine pasc turmele de oi și capre ale arabilor din împrejurimi.
La 5 km de Betleem, dăm de Mănăstirea Sfântul Teodosie, pe care o lăsăm în urmă. Drumul înaintează cu greu pe culmea unor dealuri pustii și pietroase. De aici începe pustiul Iudeii, care se întinde spre sud-est până la Moartea Moartă și Peninsula Sinai. Culmi neregulate de piatră calcaroasă gri-cenușie, fără pic de verdeață, văi abrupte, pline de peșteri pustii, atât de căutate cândva de călugării iubitori de liniște. Suntem în deșert. În stânga noastră întâlnim doar un mic sat de beduini nomazi. Unii stau în mici corturi. Alții și-au zidit case de piatră.
Admirăm pustiul Iudeii, locuit cândva de mii și mii de călugări sihaștri și dominat de marile lavre din secolele IV-VI ale Sfinților Teodosie, Eftimie, Sava cel sfințit, Gheorghie Hozevitul, Ilarion, Gherasim de la Iordan și altele. Astăzi nu mai locuiește niciun sihastru în acest pustiu sfințit de rugăciunile și lacrimile atâtor generații de Cuvioși. De asemenea, a slăbit și faima marilor lavre ale Ortodoxiei din Țara Sfântă. Toate au avut în timp rostul și misiunea lor. Apoi, împlinindu-și chemarea, au intrat în umbră, asemenea stelelor de pe cer. Astăzi mai trăiesc doar prin faima lor de altădată, prin numeroșii Sfinți pe care i-au dat Bisericii lui Hristos și prin zidurile aproape pustii care se văd.
Drumul coboară încet. Departe, peste creste cenușii, se vede oglinda lucioasă a Mării Moarte, iar jos, în fața noastră, se observă valea adâncă a pârâului Cedrilor și zidurile patinate de atâtea secole ale Mănăstirii Cuviosului Sava. Privită de pe munte, mănăstirea pare o cetate din epoca de glorie a Bizanțului, cu ziduri înalte și greoaie, cu porți mici ferecate, cu chilii suprapuse cu turnuri și pârguri de rezistență. Dar privită din alt punct de vedere, Mănăstirea Cuviosul Sava este o măreață cetate a Duhului Sfânt, un lăcaș ceresc coborât pe pământ și așezat în adâncul unei văi prăpăstioase, între abis și cer, între piatră și duh, în mijlocul unei pustietăți de neimaginat, departe de oameni, dar aproape de Sfinții Îngeri. O cetate milenară a Ortodoxiei care n-a fost niciodată cucerită! O vatră uriașă a evlaviei străbune, care a dat Bisericii lui Hristos generații întregi de Sfinți, Cuvioși, Mucenici, ierarhi și apologeți. Oprim în fața porții de intrare. Din cauza deselor năvăliri ale beduinilor nomazi, toate intrările sunt închise cu porți mici, ferecate și încuiate. Sunăm și așteptăm. Un călugăr cuvios descuie portița și ne invită înăuntru. Coborâm zeci de trepte pe culoare în zig-zag. Ieșim în curtea mănăstirii care este extrem de mică, din cauza stâncilor din jur. Suntem conduși în Biserică să ne închinăm la Moaștele Cuviosului Sava cel Sfințit. Este un lăcaș vechi, plin de bună mireasmă. Părinții sunt la Vecernie. Un călugăr citește în ison catisma Vecerniei, în mijlocul Bisericii. Un ieromonah bătrân cădește Icoanele, Moaștele Cuviosului Sava și stranele de jur-împrejur. Dăm câteva daruri, aprindem lumânări de ceară și ne rugăm la Moaștele marelui ctitor și organizator al monahismului ortodox din secolul al VI-lea.
Cuvioase Părinte Sava, mare dascăl al pustiei, mult nevoitorule, prea iubitorule de Hristos și povățuitorule al tuturor călugărilor, roagă-te înaintea Preasfintei Treimi, împreună cu sfinții tăi ucenici, pentru întărirea dreptei credințe în lume, pentru slăbirea eresurilor, pentru sporirea Bisericii, pentru mântuirea tuturor oamenilor! Roagă-te lui Dumnezeu să binecuvânteze mănăstirile cu călugări cuvioși, smeriți, plini de dumnezeiască dragoste și râvnitori la cele duhovnicești! Cuvioase Părinte Sava, pentru păcatele noastre și puțina noastră credință s-a împuținat dragostea între noi; ne-am lipit inimile de cele pământești, am uitat făgăduințele călugărești și am atras asupra noastră mânia Dreptului Judecător. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre ca să-ți cântăm: „Bucură-te, Cuvioase Părinte Sava!”
Moaștele Cuviosului Sava cel Sfințit sunt așezate în partea dreaptă a naosului, într-o nișă mare, anume zidită. Se vede numai capul, învelit în schimă. Restul corpului este îmbrăcat în rasă călugărească. Poartă și epitrahil, întrucât a fost preot. Moaștele sfinte, purtătoare de bună mireasmă și făcătoare de minuni ale unuia din cei mai mari dascăli și povățuitori ai monahismului ortodox! Printre cărțile scrise de el, cea mai importantă este Tipicul Mare, cu rânduiala tuturor slujbelor ce se fac peste an în Biserica Ortodoxă. Facem trei metanii și sărutăm Sfintele Moaște. Ne bucurăm că, după o lungă și nedorită pribegie de sute de ani, Moaștele Cuviosului Sava au fost aduse în vara anului 1966 la mănăstirea întemeiată de el în Țara Sfântă.
Admirăm Biserica Mănăstirii Sfântul Sava. Deși este mică și simplă ca arhitectură, este împodobită cu odoare scumpe și Icoane vechi de mare frumusețe. Privim și la cei câțiva călugări care săvârșesc Vecernia. Toți sunt smeriți, tăcuți și cuvioși. Părintele care ne însoțește ne spune că în prezent soborul mănăstirii este format din 12 călugări, destul de vârstnici. Până în toamna anului 1973 s-au nevoit aici și doi călugări români uitați de noi: ierodiaconul Veniamin și monahul Marcu, portarul mănăstirii. Nu de mult s-au mutat la Domnul. Starețul mănăstirii este Arhimandritul Serafim. Slujbele la Biserică se fac, pe cât posibil, după „Tipicul” Cuviosului Sava. Liturghia se face în fiecare zi, Utrenia la miezul nopții și Vecernia după amiază. Mănăstirea oferă călugărilor o singură masă, la amiază. Seara, fiecare gustă ceva în chilie. Mănăstirea nu are terenuri agricole, fiind în adâncul pustiului, unde totul este piatră arsă de soare. Micile venituri pentru întreținere se obțin fie din dania puținilor pelerini, fie din contribuția lunară a Patriarhiei de Ierusalim. Ca în toate mănăstirile athonite, carne nu se mănâncă niciodată. Este o mănăstire cu viață ascetică, aspră, care a dat Bisericii Ortodoxe numeroși Sfinți. Aici s-a nevoit, ca bibliotecar, și Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț, între anii 1937-1947.
Ne închinăm din nou la Moaștele Cuviosului Sava cel Sfințit, mare dascăl și organizator al monahismului ortodox; apoi suntem conduși în paraclisul mănăstirii de alături. Este o Biserică destul de mică, anexată Bisericii mari. Aici se citesc Miezonoptica, Ceasurile și Pavecernița. În fața Bisericii mari se află mormântul Cuviosului Sava. Este o criptă rotundă de piatră și acoperită. Aici a fost înmormântat trupul marelui povățuitor al călugărilor, la mijlocul veacului al VI-lea. Apoi, fiind canonizat ca sfânt, i s-au strămutat Sfintele Moaște în Biserică, spre mângâierea ucenicilor. Îi cântăm cu toții troparul: „Cu curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai făcut-o roditoare…”.
În continuare vizităm mormântul și peștera Cuviosului Ioan Damaschin, mare apărător și dascăl al Ortodoxiei din secolul al VIII-lea. Ieșim în curte și urcăm zeci de trepte de piatră în partea de nord-est, până la etajul II. Toate chiliile sunt suprapuse și lipite de peretele de stâncă masivă. Ni se deschide o ușă mică. În interior se află o încăpere de 4×5 metri și în mijloc un mormânt zidit, înalt de un metru, cu lespede și inscripție deasupra. Este mormântul Cuviosului Ioan Damaschin, ultimul mare părinte bisericesc. Călugării din mănăstire au transformat această încăpere într-un mic paraclis cu hramul Cuviosului Ioan Damaschin. Cădem în genunchi și ne rugăm marelui apărător al Ortodoxiei, râvnitorului apologet al Sfintelor Icoane și al Maicii Domnului. Părinții de aici spun că Moaștele Cuviosului Ioan Damaschin nu mai sunt în mormânt. Nimeni nu știe taina lor, decât singur Dumnezeu!
Din paraclis coborâm câteva trepte de piatră și iată-ne în peștera – chilia – marelui dascăl al Ortodoxiei. Este o încăpere foarte mică de 1,5×2,5 metri, săpată în peretele stâncii de mâinile Cuviosului. O laviță de piatră îi servea drept masă de scris și poate pat pentru odihna mult truditului său trup. Încolo nu vedem nici masă, nici cărți, nimic. Iată, în această peșteră rece și strâmtă a trăit unul din cei mai mari Părinți ai Bisericii ortodoxe din secolul al VIII-lea. Aici a postit, s-a rugat, a privegheat, a scris cărți, s-a luptat cu duhurile rele, a biruit și s-a bucurat duhovnicește vrednicul de laudă Părintele nostru Ioan Damaschin. Frate adoptiv cu Sfântul episcop Cosma de Maiuma, amândoi erau considerați cei mai aleși dascăli și apărători ai Ortodoxiei în veacul al VIII-lea. Dar mai ales Cuviosul Ioan Damaschin. Intrat de tânăr în această mare mănăstire, ca ucenic al unui dascăl foarte aspru, în scurtă vreme a ajuns cel mai iscusit călugăr, dascăl, apărător și ritor, scriitor de cărți bisericești, melod, imnograf și lăudător al Maicii Domnului.
Cuviosul Ioan Damaschin, părintele muzicii psaltice, este cel dintâi care a compus și armonizat muzica bisericească bizantină pe cele opt glasuri. El a scris Octoihul, cu acele profunde canoane de pocăință, cu canoane către Sfinți și mai ales cu slujba Sfintei Învieri, toate așezate pe zilele săptămânii și pe cele opt glasuri. Lucrare unică în tezaurul Bisericii noastre. El a compus frumoasele stihologii și o parte din podobiile glasurilor, mai ales cântările dogmatice dedicate Maicii Domnului. Tot marele melod și Sfânt Ioan Damaschin a compus Bogorodicina, o carte cu 64 de canoane, imne de laudă și umilință închinate Maicii Domnului, după cele opt glasuri, care se citesc mai ales în mănăstiri. A mai scris cartea „Cultul Sfintelor Icoane” prin care combate pe iconoclaști, luptători împotriva Icoanelor. Însă cartea lui de căpătâi rămâne „Dogmatica”, intitulată „Expunerea Dogmelor Bisericii Ortodoxe”, prin care prezintă și explică fiecare dogmă după Sfinții Părinți. Toate aceste opere, cântări, cărți de ritual, de dogmatică și apologetică, toate au fost inspirate, simțite, trăite, cântate și scrise în această peșteră mică de piatră, în care ne aflăm acum! Aici s-a nevoit pentru dragostea lui Hristos, aici a scris, a cântat, a plâns și tot aici s-a săvârșit marele dascăl și părinte al Bisericii, Cuviosul Ioan Damaschin!
Sfinte și Preacuvioase Părinte Ioane, care cânți în cer cu Îngerii și slăvești Treimea cea de o ființă și nedespărțită, învață-ne și pe noi tainele dreptei credințe. Învață-ne să mărturisim și să apărăm adevărul, să cântăm măririle lui Dumnezeu, să lăudăm pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Îngeri, pe Sfinți și pe toți prietenii lui Hristos. Învață-ne să iubim pe oameni, să mângâiem poporul lui Dumnezeu, să împăcăm pe cei învrăjbiți, să unim pe cei dezbinați, să întărim pe cei slabi, să facem tot ce este plăcut Domnului, ca să nu trăim în zadar pe pământ! Învață-ne, o, părinte și dascăle al Bisericii, dulceața tăcerii, meșteșugul vorbirii, înțelepciunea cuvântului, bucuria lacrimilor și mângâierea slujbelor de zi și de noapte! O, cântărețule al Preasfintei Treimi, lăudătorule al Maicii Domnului, apărătorule al Sfintelor Icoane și podoaba sfinților călugări, cărțile tale le purtăm în mâinile noastre, învățăturile tale le rostim cu buzele noastre și cântările tale împodobesc slujbele Bisericilor noastre. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sfintele noastre mănăstiri, pentru smeriții călugări, pentru bunii creștini, pentru părinții cei duhovnicești și pentru toată lumea, ca împreună să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin!
Coborâm treptele de piatră și ieșim într-un balcon, deasupra văii pârâului Cedrilor, în partea de nord. Este o priveliște care ne mișcă inima, dar ne și înfioară. Ca un fir de argint se vede, în adâncul prăpastiei, pârâul Cedrilor care izvorăște din Grădina Ghetsimani. Dincolo de valea abruptă, în peretele fierbinte al stâncii, se văd uși mici de peșteri, în care au trăit nenumărați sfinți pustnici. Tot acolo observăm o peșteră cu cruce neagră deasupra. Ni se spune că este peștera Cuviosului Sava cel Sfințit. Dăm slavă lui Dumnezeu și coborâm. Apoi urcăm peștera pe alte scări în partea de sud, ca să avem o privire de ansamblu a mănăstirii și vizităm marea bibliotecă ce păstrează manuscrise unicat, precum Tipiconul Sfântului Sava Sfințitul, operele Cuviosului Ioan Damaschin și atâtea altele.
Într-adevăr, Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit a fost și rămâne o milenară cetate a Ortodoxiei, a monahismului ortodox, o mare școală a sfințeniei, a teologiei patristice, a rugăciunii, a trăirii interioare, a muzicii psaltice bizantine. O candelă veșnic aprinsă în pustiul Palestinei, pe care n-au putut-o stinge nici oamenii răi, nici nevăzuții diavoli. Deși în prezent are numai 12 călugări, ea rămâne totuși cea mai veche și mai impunătoare mănăstire din Țara Sfântă, dacă nu chiar din întreaga Ortodoxie. Cu aceste gânduri, facem trei închinăciuni și ieșim.
Extras din Pelerinaj la Mormântul Domnului – Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria.
Puteți citi și:
Acatistul Cuviosului Sava cel Sfinţit
Tipicul Cuviosului Sava cel Sfințit
VIDEO – Mănăstirea „Sfântul Sava cel Sfințit”, oază de spiritualitate în pustiul Iudeii
