Tipicul Cuviosului Sava cel Sfințit

La începuturile creştinismului nu exista o rânduială comună foarte strictă a săvârşirii slujbelor bisericeşti. Anumite comunităţi aveau rânduieli proprii, care coincideau în părţile principale (mai ales conţinutul Euharistiei) cu ale altor comunităţi, diferenţiindu‑se doar în privinţa ritualurilor. Mult depindea atunci de autorii rânduielilor, ctitori de comunităţi sau episcopi, şi de harisma personală a acestora. Dacă istoria calendarului bisericesc, în sensul larg al acestui cuvânt, are importanţă pentru istoria praznicelor, istoria Tipicului ca model şi reglementare a vieţii liturgice este necesară mai ales pentru sensul sau înţelesul praznicelor. Tipicul nu conţine doar indicaţii despre pomenirea unui sfânt sau praznic, aşa cum face calendarul, proloagele sau mineiele, ci şi indicaţii despre împărţirea acestor materiale liturgice. În istoria dezvoltării Tipicului sunt importante câteva date: pentru tipicul ierusalimitean – 614, anul cuceririi de către regele persan Cosroe a Locurilor Sfinte şi anul 1009, când, după atacul califului Hakem, Palestina a adoptat tipicul savait în locul celui de la Biserica Învierii. La Constantinopol marcanţi sunt anii 726, când a început lupta iconoclastă, şi anul 1204, când cruciaţii au ocupat oraşul şi Mănăstirea Studion; după această dată a început răspândirea Tipicului Cuviosului Sava în întreaga Biserică Ortodoxă.

***

Cuviosul Sava cel Sfinţit, cunoscut mai ales ca alcătuitor al Tipicului ce‑i poartă numele, a trăit acum o mie cinci sute de ani şi a înfiinţat mai multe mănăstiri, dintre care cea mai cunoscută este Lavra „Sfântul Sava” de lângă Ierusalim. Rânduielile legate de sărbători, posturi şi dezlegări, pe care le‑a notat Cuviosul Sava în tipic, sunt cele după care se ghidează toate Bisericile Ortodoxe autocefale, atunci când se alcătuieşte calendarul bisericesc din fiecare an.

Cuviosul Sava s‑a născut în Capadocia, pe la anul 439, din părinţi creştini, Ioan şi Sofia, după cum ne spune Sinaxarul din data de cinci decembrie. A ales de la o vârstă fragedă calea monahismului, mergând la mănăstire atunci când a rămas în grija unchiului, pentru că tatăl său plecase ca militar în Alexandria. La întoarcerea părinţilor din periculoasa şi îndelungata deplasare, Sava nu a mai dorit să plece din Mănăstirea Sfintei Flaviana, unde se obişnuise deja cu rânduiala. Avea 17 ani. Tot atunci a decis să devină călugăr. După petrecerea a 10 ani în mănăstirea de metanie, Cuviosul Sava a mers în obştea Pasarion, unde era arhimandritul mănăstirilor palestiniene din acea vreme. În această perioadă l‑a cunoscut pe Cuviosul Eftimie cel Mare (pomenit la 20 ianuarie), care l‑a sfătuit pe tânărul monah să‑şi continue viaţa călugărească în obştea condusă de Cuviosul Teoctist (pomenit la 3 septembrie). După mutarea la Domnul a Avei Teoctist, petrecută după 17 ani, Sava se retrage în pustia din apropierea mănăstirii (wadi Mukellik), venind la mănăstire doar sâmbăta, pentru slujba Privegherii şi Împărtăşanie. După cinci ani de viaţă pustnicească, timp în care a ţinut legătura cu Cuviosul Eftimie, Cuviosul Sava s‑a sălăşluit în preajma Mănăstirii Sfântului Gherasim al Iordanului (pomenirea pe 4 martie). Atunci au început să se adune ucenici în jurul lui. În această situaţie, la îndemnul celui care acum devenise Ava, în anul 484 a fost săpată o Biserică rupestră, care a şi devenit centrul viitoarei Lavre palestiniene, vestită astăzi în întreaga lume ortodoxă. Mai târziu, în această zonă a pustiului Iordanului au fost întemeiate şapte mănăstiri cu viaţă de obşte. În timpul păstoririi Patriarhului Salust al Ierusalimului (486‑493), monahii pustiilor palestiniene au solicitat numirea lui Sava ca arhimandrit şi conducător al mănăstirilor aflate în preajma Sfântului Mormânt.

Cuviosul Sava a reglementat rânduiala slujbelor şi a vieţii mănăstireşti de obşte din lavra pe care o conducea, astfel încât obştea să aibă o viaţă din ce în ce mai îmbunătăţită. Anume, această rânduială este cunoscută astăzi sub numele de Tipicul cel Mare al Cuviosului Sava. Tipicul Cuviosului Sava a fost introdus la mănăstirea condusă de acesta în jurul anului 524 şi a fost numit ierusalimitean sau palestinian. Acest tipic reglementează rânduiala slujbelor şi descrie tradiţiile monahale ale comunităţilor palestiniene din secolul VI. El a fost influenţat de rânduielile Sfinţilor Pahomie şi Vasile cel Mare. Manuscrisul original ar fi ars în 614, în timpul asediului perşilor, după cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
1
Shares
Previous Post

Mănăstirea „Sfântul Sava cel Sfințit”, oază de spiritualitate în pustiul Iudeii

Next Post

Actualizare Sotiras – un ”Facebook” ortodox

Related Posts