Rugăciune, copilul meu, şi va trecea şi asta; rugăciune şi credinţă!” Aceste cuvinte sfinte ale lui Gheronda îmi răsună până astăzi în minte. Încerc să rămân mereu statornic şi neclintit în rugăciune şi în credinţă. Pe mai departe, mă voi referi numai la suedezul cel scund, care, după ce am revenit în celulă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Lipsesc lucrurile şi aşternuturile celuilalt suedez şi ale falsificatorului!”.
„Spionii!…”, a strigat în ruseşte şi finlandezul, referindu-se la cei doi care plecaseră. Nu ştiu de ce îi numise aşa, probabil că ştia ceva de la televizor, la care privea toată ziua, ghemuit în pat. Îşi făcuse chiar un fel de cort, atârnând pături de jur împrejurul patului său. Când pleca cineva, i se lua şi aşternutul din celulă. Fiecare dintre noi aveam un pat suprapus şi cum cel de deasupra mea era de-acum liber, mi-am aşezat obiectele personale pe acele scânduri, ca să îmi pot face un picuţ de loc în pat, unde am păstrat numai cărţile sfinte. Apoi, m-am gândit să gătesc ceva pentru ceilalţi doi tovarăşi de celulă: orez cu ceapă, usturoi şi pui prăjit. Tigaia era de fapt o găleată, şi în ea am fiert orezul cu fierbător electric, pe care noi îl ţineam mereu ascuns; apoi am porţionat puiul prăjit, pe care l-am pus peste orez, am aprins lumânarea de la Ierusalim, pe care mi-o dăduse responsabilul bisericuţei ruseşti a închisorii, şi am scos din servietă beţişoarele chinezeşti, pe care le primisem în dar la restaurantul chinezesc al hotelului în care am fost cazat două nopţi înainte să fiu arestat. Mai pe scurt, am gătit mâncare chinezească în celula închisorii… şi am început să cânt în engleză împreună cu suedezul: „La mulţi ani! La mulţi ani!…”, încercând să-i aducem un pic de bucurie finlandezului, deoarece cu câteva zile înainte fusese ziua lui de naştere.
– Nu, nu, copilul meu, eşti grozav…, mi-a spus Stareţul. Apoi a completat: Pregăteşte-ţi lucrurile, scoate-ţi cravata şi sacoul din valiză şi să fii gata oricând de plecare.
– Gheronda, ce se întâmplă, plecăm?
– Pregăteşte-te, copilul meu, şi când o veni ceasul, plecăm!
Plutind de bucurie, m-am pregătit, mi-am pus cravata şi…aşteptam. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic, au trecut ceasurile, şi eu încă mai aşteptam să se deschidă uşile, dar nimic! S-a făcut şi controlul de seară, iar eu tot aşteptam…
– Gheronda, îi zic, aştept deja de mult şi nu s-a întâmplat nimic încă!
– Ce aştepţi, copilaşul meu?
– Să plecăm!, îi zic.
– Cine ţi-a spus că plecăm?
– Sfinţia voastră, Gheronda!
– Nu, eu ţi-am spus să ai lucrurile pregătite…
Am început să cuget: „Mi-a vorbit în pilde Gheronda, iarăşi?”, am căzut pe gânduri… „Pregăteşte-te şi să fii gata în orice clipă!”. Atunci am înţeles că din pricina faptului că mă ocupasem cu cele pământeşti şi lăsasem deoparte canonul şi rugăciunea, mi-a amintit că trebuie să mă rog şi să am neîntrerupt mintea la Dumnezeu! Am plâns şi mi-am cerut iertare. Ştim că Sfântul Duh nu fixează ore, date sau alte lucruri pe care le-am vrea noi, iar în acest sens aş menţiona şi faptul că toate câte se spun şi se publică referitoare la eliberarea Ciprului sau a Constantinopolului sunt greşite! Nici vreun proroc, niciun sfânt sau duh nu poate spune cu precizie data şi ora. A doua zi, de dimineaţă, Gheronda îmi zice:
– Eşti gata, copilul meu?
– Da, Gheronda! Să nădăjduim că Domnul a ascultat rugăciunile noastre.
– Îmbracă-te, copilul meu.
– M-am îmbrăcat, Gheronda!
– Nu, copilul meu, îmbracă-te!
Aceste cuvinte îmi răsună în urechi până astăzi. Deodată se deschid uşile de fier şi paznicul mi-a strigat numele, apoi m-a dus în camera unde se primeau vizitatorii. După zece minute de aşteptare, a apărut avocatul! Ca să vă zic drept, nu m-am bucurat când l-am văzut. Ceva nu îmi plăcea la acest om, dar ce să fac? Pe el mi-l dăduseră şi trebuia să am, fie şi într-o mai mică măsură, încredere în el. Mi-a spus: „Peste două zile veţi merge la Tribunal, iar eu vă voi reprezenta, fapt pentru care v-am adus aceste hârtii la semnat. Să ştiţi, însă, că nu am nimic cu care să vă pot ajuta. Semnându-le, voi putea să pledez în apărarea dumneavoastră şi ele vor fi o dovadă pentru soţia dumneavoastră că v-am reprezentat în instanţă, aşa încât să pot fi plătit!”. Ce să fac? Am semnat, aşa cum am făcut mereu când mi s-a cerut aceasta, fără să citesc ce scria pe foi, pentru că totul era scris în limba lor, iar după cinci minute am fost dus înapoi în celulă. Din fericire, în această închisoare nu se făcea control corporal după primirea unei vizite, cum era procedura acolo unde stătusem prima dată în arest. M-am întins pe pat şi m-am învelit, acope- rindu-mă, fără să pot vorbi ceva cu cineva, căci oricum, nici nu eram decât trei, iar eu comunicam doar cu suedezul, cu finlandezul, neavând în ce limbă să mă înţeleg.
– De ce eşti supărat, copilaşul meu, ce ai? Nu te bucuri că te duci la Tribunal?
– Nu, Gheronda. Când avocatul îţi spune că nu are nimic la mână cu care să te poată ajuta, cum să mai fiu puternic?
– Ce-ţi va da un avocat sau vreun om? Judecătorul tău este Dumnezeu, copilul meu. Avocaţii sunt îngerii, în ei să ai încredere! Pregăteşte-te numai, totul va fi bine!
De îndată ce Gheronda mi-a spus acestea, am prins curaj! M-am ridicat şi le-am cerut paznicilor îngăduinţa de a merge la spălător. Cu totul neobişnuit faţă de ceea ce se petrecea de obicei, în douăzeci de minute mi-au permis să merg la spălătorul închisorii. De obicei, mă spălam după paravan, în celulă, aşa cum făceau şi ceilalţi. Când m-am întors, m-am îmbrăcat, mi-am pus cravata şi sacoul.
– Unde mergi?, îmi spune râzând suedezul.
– La mine acasă!, îi răspund.
– Ai cam luat-o razna, cred. Ai făcut baie şi te-ai stricat la cap!
Am zâmbit, dar nu am continuat discuţia, ci m-am acoperit, începând să mă rog. Nu ştiu câte ore au trecut, dar l-am auzit la un moment dat pe Stareţ zicându-mi: „Să-i rogi pe sfinţii despre care ai citit în cărţi, să-ţi vină în ajutor!”. Mi-am continuat rugăciunea, cerând ajutorul şi sprijinul Sfinţilor Spiridon, Dionisie Areopagitul, Serafim de Sarov, Apostolilor Luca şi Varnava, Arsenie Capadocianul, Levchie şi, fireşte, al sfântului meu ocrotitor, Apostolul Iuda Tadeul. Am făcut Paraclisul Maicii Domnului şi am citit Canonul Mântuitorului nostru Iisus Hristos… Aşa mi-am petrecut toată seara. După ce am dormit pentru scurt timp, mi-am dat cu putină apă pe faţă şi am început din nou să mă rog. Eram atât de adunat înlăuntrul meu în rugăciune, că nu am vorbit nimic cu suedezul toată ziua. Eram pregătit, aşteptam îmbrăcat cu sacou şi cravată.
Dacă mintea îmi fugea de la rugăciune, Gheronda îmi zicea: „Rugăciunea, copilaşul meu!”, şi iarăşi începeam: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. A trecut şi ziua aceea, iar în noaptea următoare, iarăşi, nu am dormit deloc. Din câte îmi amintesc, toată ziua am mâncat numai pâine şi am băut doar puţină apă, iar seara, din nou, am făcut priveghere de toată noaptea cu rugăciunea şi am citit din Sfânta Scriptură. Dimineaţă m-am primenit şi am aşteptat să se deschidă uşa.
„Mintea la rugăciune, copilul meu! Iartă-i pe toţi cei ce ţi-au greşit, chiar şi pe cei ce te-au acuzat! Să răspândeşti în jurul tău numai iubire, să ai credinţă şi să te rogi, căci totul va fi bine!” La ora potrivită, gardienii au venit şi m-au luat, ducându-mă într-o cuşcă mai mare, compartimentată, în care au mai intrat încă trei deţinuţi. Am ajuns după o jumătate de oră la Tribunal, însă altul, nu cel unde fusesem prima dată, şi am fost dus într-o celulă de la subsol. „Copilaşul meu, să-ţi fie mintea la rugăciune şi să ceri ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor!” M-am rugat Sfântului Dionisie Areopagitul şi tuturor sfinţilor pe care i-am amintit. Făceam paraclise şi metanii, fără să mă opresc. După ce a trecut puţin timp, uşa s-a deschis şi paznicii m-au dus în sala de judecată. Era prima dată când aveam o asemenea putere în suflet! Simţeam că cineva îmi strânge mâna şi îl simţeam aievea pe Părintele Paisie alături de mine! Când a venit judecătorul, ne-am ridicat cu toţii. Era o doamnă cam de vârsta mea. După ce procurorul a luat cuvântul, judecătoarea mi s-a adresat într-o engleză fără cusur cu următoarea întrebare: „Acuzat, ce ai de spus?”. De îndată ce am auzit că judecătoarea vorbeşte atât de bine engleză, am prins mult curaj. M-am ridicat şi am început să vorbesc în engleză cu voce puternică. Sincer, eu rosteam cuvintele, dar parcă vorbea altcineva în locul meu!
Era prima dată când mi se dădea voie să vorbesc la Tribunal. Le-am spus tuturor următoarele: „Aproape de patru luni sunt reţinut cu o învinuire pe care sub nicio formă nu o pot recunoaşte, deoarece sunt un om de afaceri cu autorizaţie din partea guvernului ţării mele, pentru practică privată a Biroului de recrutare a forţei de muncă, şi că, de asemenea, biroul din ţara dumnealor, cu care eu colaborez, are o autorizaţie asemănătoare, prin care poate trimite forţă de muncă în Cipru”. Judecătoarea a cerut imediat de la avocatul meu să i se arate autorizaţia pe care o trimiseseră ai mei – şi în varianta tradusă. Apoi s-a adresat cam nervoasă procurorului, spunându-i ceva în limba lor, după care a anunţat întreruperea şedinţei, pentru a lua o hotărâre. M-au dus jos, în celula de la subsol, unde am rămas cam patru ore. „Credinţă şi rugăciune, copilul meu, şi toate vor merge bine!” Aceste mi le spunea tot timpul Gheronda. În tot acel timp l-am simţit ca fiind una cu mine. Am început atunci iarăşi să fac paraclise şi metanii şi aşa, aproape fără să îmi dau seama, au trecut cele patru ore. Când au venit gardienii, le-am cerut să-mi permită să merg mai întâi la toaletă, ca să mă împrospătez înainte de a fi dus în sala de judecată şi, din fericire, m-au tratat omeneşte. „Potriveşte-ţi cravata! – îmi zice Gheronda -, mintea la rugăciune şi să nu te gândeşti la nimic. Nu suntem singuri, nu te teme!” Am intrat în sala de judecată şi l-am simţit pe Stareţ cum îmi strânge mâna, dar eram destul de stânjenit de faptul că în jurul meu se înghesuia mai multă lume. Priveam la pupitrul judecătoarei, însă eram atent la rugăciunea care se lucra în mine.
La un moment dat, s-au ridicat toţi – exact aşa cum mi se arătase în vedenia cu Tribunalul pe care o avusesem cu o lună în urmă. Acum însă nu era vedenie, ci realitate… Judecătoarea a vorbit cu voce puternică, mai întâi în engleză, iar apoi în limba ei: „De ce îl ţinem arestat de atâta timp pe acest om, dacă nu există nicio acuzaţie împotriva lui? Să fie imediat lăsat liber!”. „Liber! Liber! Copilaşul meu, vom merge înapoi în Insula Sfinţilor!”
Acestea au fost primele cuvinte ale lui Gheronda care au răsunat înlăuntrul meu. Eu am rămas fără grai, nemişcat, în timp ce gardienii plecau unul câte unul. „Doamne, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc!” Numai atât am reuşit să rostesc, şi rugăciunea a început din nou să curgă: „Doamne Iisuse Hristoase…”. După ce avocatul mi-a spus că va veni a doua zi să-mi facă formalităţile, gardienii m-au dus în „cuşcă” şi am pornit înapoi la închisorile centrale. Deja pluteam de bucurie că mă voi întoarce acasă, că îmi voi îmbrăţişa iubita soţie, copiii, părinţii, fraţii… Nu vă pot descrie ce simţeam în clipa aceea!
– Nu uita de rugăciune, copilul meu!
– Părinte, nu uit, o s-o spun tot timpul înlăuntrul meu! În celulă, suedezul, care mă aştepta neliniştit, de îndată ce m-a văzut bucuros, şi-a dat seama că am câştigat procesul, dar a vrut să ştie totul în amănunt, aşa că i-am istorisit cele petrecute, spunându-i despre ajutorul dumnezeiesc pe care îl primisem încă o dată! Eram atât de bucuros, că uitasem de toată oboseala din pricina lipsei de somn; de toate uitasem! Până şi finlandezul mi-a împărtăşit bucuria şi toţi trei am ciocnit câte un pahar de… suc! Seara am continuat studiul Sfintei Scripturi şi lectura şi astfel timpul a trecut foarte repede. Dimineaţa m-am pregătit, aranjându-mi hainele, îmbrăcându-mă cu sacou şi punându-mi cravata. Şi… aşteptam!
– Ce bine este, copilaşul meu, să te văd bucuros şi pregătit…! Nu uita!
– Da, Gheronda, rugăciunea! Nu vă neliniştiţi, curge, curge neîncetat!
În sfârşit, s-au deschis cele două uşi de fier şi mi-au strigat numele. I-am salutat pe ceilalţi tovarăşi de celulă, mi-am luat lucrurile şi am strâns aşternutul ca să-l predau, aşa cum făceau şi ceilalţi deţinuţi care se eliberau din închisoare. „Nu, nu şi lucrurile, mi-au spus paznicii!” Deodată m-am schimbat la faţă. Simţeam că toate se prăbuşesc în jurul meu.
– Gheronda al meu!, mi-am zis în sinea mea.
– Înapoi, copilul meu…
Eram zdrobit, nici nu ştiu cum am reuşit să cobor cele patru etaje. Simţeam că am pierdut tot, până şi nădejdea de a mai fi eliberat.
– Nu, copilul meu, nu ai pierdut nimic, îl ai cu tine pe Dumnezeu! Nu uita: rugăciune şi credinţă!
Am intrat în celula unde se primeau vizitele şi în care se afla multă lume, printre care avocatul, procurorul şi cea despre care părea să fi fost traducătoarea lui. Îi priveam neputincios, gândindu-mă ce mai caută totuşi acolo toţi aceia, dacă judecătoarea a zis că eram liber? Mai întâi a vorbit avocatul, care mi-a spus să semnez nişte hârtii. De această dată nu am mai întrebat nici măcar motivul pentru care îmi cerea aceasta. Mi-a mai spus că, într-adevăr, judecătoarea hotărâse să fiu eliberat din închisoare, însă procurorul susţinea că ultima condamnare va expira numai peste o săptămână şi abia atunci voi putea fi eliberat… Am protestat:
– Cum este posibil aşa ceva? Nici nu am fost prezent la Tribunal ultima dată, ci doar mi s-a adus la cunoştinţă că instanţa a hotărât să mi se prelungească arestul cu încă o lună, fără să fiu judecat!
– Da – a răspuns avocatul – dar nu mai face acum nicio plângere, dacă într-o săptămână tot vei fi liber.
Ce mai puteam spune? Am tăcut doar… M-au dus înapoi în celulă, unde din felul în care păşeam, ceilalţi doi şi-au dat seama că ceva nu merge bine. Le-am spus despre ce este vorba, iar suedezul m-a încurajat: „Haide, ai aşteptat aproape trei luni, acum nu mai ai răbdare o săptămână?”, şi au încercat să mă susţină, mi-au adus chiar de mâncare şi o cafea…
Mi-am scos iarăşi lucrurile din valiză şi am început să studiez cărţile sfinte.
– Ce ţi-am zis, copilul meu? Mereu să fii gata pentru toate!
– Da, Gheronda, am înţeles, trebuie să fim gata să le primim mereu şi pe cele rele, şi pe cele bune, nu trebuie să ne dăm uşor bătuţi.
– Cel viclean, copilul meu, pândeşte şi încearcă în orice chip să-ţi abată atenţia de la rugăciune, dar tu rosteşte-o mereu!
Zilele ce au urmat s-au scurs în aceeaşi rutină: deschiderea uşilor de fier dimineaţa pentru primirea pâinii, controale, plimbare prin „cuşca cu aer” în compania suedezului, căruia i-am şi promis că imediat ce voi ieşi din închisoare, îi voi trimite nişte bani, ştiind că nu avea deloc. El mi-a spus că a ajuns să se roage foarte mult şi că devenise alt om de când îl cunoştea pe Hristos, lucru ce m-a bucurat mult pe de-o parte, însă m-a şi întristat, pe de alta, pentru că nu puteam să-i transmit ce trăiam eu: cum L-am cunoscut pe Dumnezeu, experienţa mea cu Stareţul Paisie, cu Sfântul Iuda Tadeul, Duhul Sfânt… Vremea a trecut şi a sosit în sfârşit şi mult-dorita zi a eliberării! De dimineaţă am fiert orez cu lapte pentru tovarăşii mei de detenţie, apoi ne-am luat rămas bun şi de îndată ce s-au deschis grilajele, mi-am luat aşternutul şi lucrurile pe care le aveam şi am ieşit aproape alergând. Am dus aşternutul şi păturile într-un depozit pe care mi l-au arătat, iar apoi am fost dus în afara zidurilor închisorilor centrale. Acolo am făcut aşa cum le-a spus Hristos Apostolilor: am scuturat şi praful de pe încălţările şi hainele mele! Apoi m-au condus într-o cameră în care se mai afla o persoană ce se elibera tot atunci, unde am rămas cam o jumătate de oră, fiind atent la rugăciunea care „curgea” necontenit înlăuntrul meu. Nu după multă vreme, uşa s-a deschis şi am intrat într-un birou pentru a semna nişte hârtii. Doamna care mi-a cerut să le semnez vorbea foarte bine englezeşte şi a fost foarte politicoasă, cerându-şi scuze că nu le avea traduse, însă, pentru că mi-a explicat ce conţinut aveau, am hotărât să semnez.
Ieşind din birou, l-am întâlnit pe stagiarul avocatului meu, care mă aştepta însoţit de încă o persoană. Urcându-mă în maşina lor, au început să îmi spună că, din păcate, procurorul mă cheamă din nou la Tribunal şi că nu pot pleca din ţară. Mi-au mai spus şi că soţia mea trimisese bani cu care au închiriat pentru mine un apartament şi mi-au cumpărat un telefon. Pe drum, copilotul mi-a spus că suntem urmăriţi, fapt pentru care am mai mers cu maşina cam douăzeci şi cinci de minute, până am ajuns în faţa unei clădiri galbene, cu opt etaje, pe care mi-au arătat-o, spunându-mi că acolo voi locui, la etajul al optulea.
După ce însoţitorii mei au plecat, primul gând care mi-a venit a fost să-i telefonez soţiei, pentru că îmi dăduseră deja telefonul mobil cu cartelă, despre care mi-au zis, precum şi banii trimişi de ea. Am stat de vorbă zece minute şi, pentru că avea traduse actele cu capetele de acuzare care mi se aduseseră, mi-a spus mai multe lucruri pe care nu le aflasem încă. Am vorbit apoi cu părinţii şi cu copiii mei.
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
