Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul
E ziua Învierii
Și clopotele trag,
Bătrânii stau pe prispă
Iar unii stau în prag.
Cei tineri şi copiii
Ieşind gătiţi la drum,
Se duc ca să ciocnească
La cimitir acum.
Mireasma cea de taină
A sfintei sărbători
Se simte din tămâie,
Din iarbă şi din flori.
Livezile se-mbracă
Într-un frumos veşmânt.
Şi toate par acuma
Mai nouă pe pământ.
Aproape de Altarul
Bisericii de lemn,
Un copilaş aduce
Făclii şi untdelemn.
Sărută Sfânta Cruce
La proaspătul mormânt,
Apoi îngenunchează
Și plânge suspinând.
Când clopotele sună
Cu dangătul voios,
Orfanul lângă Cruce
Suspină dureros!
Fiind el în durere
Cu totul adâncit,
Din sunetul de clopot
Un glas a auzit:
”Nu plânge azi, copile
Și nu fi supărat,
Căci iată sunt cu tine,
Hristos a înviat!”
Era vorbirea dulce
A maicii din mormânt,
Gonindu-i întristarea
Din pieptul lui înfrânt.
S-a ridicat îndată
Cu sufletul uimit
Şi căuta să vadă
Pe cel care a grăit.
Atuncea din Altarul
Cu zidul afumat,
Văzu zâmbind pe Domnul
Cu Trupul înviat.
S-a luminat la suflet
De chipul Lui cel blând
Şi lepădând durerea
A zis aşa în gând:
Atuncea dacă Domnul
Aici a înviat,
Înseamnă că şi mama
Cu Dânsul s-a sculat!
Zicând aşa cu gândul,
S-a închinat smerit
Şi sărutând mormântul,
Spre casă s-a pornit.
La vatra părintească
Sta singur, singurel,
Căci tatăl lui, sărmanul,
murise în răzbel.
Dormea la cei de-aproape,
Iar ziua alerga
La casa cea pustie
Și deseori plângea.
Acum de Înviere,
Venind acasă iar,
A început orfanul
Să plângă cu amar.
Dar clopotul se-aud
La cimitir sunând
Şi iarăşi glasul maicii
S-aude iar, zicând:
”Nu plânge azi, copile,
Și nu fi supărat,
Eu sunt ş-aici cu tine,
Hristos a înviat!”
De-atunci orfanul nostru
A încetat cu plânsul
Şi orice clopot sună
Îl mângâie pe dânsul.
