Milostenia duhovnicească

Starețul Efrem Filotheitul

La a Doua Venire a Sa Hristos îi va ferici pe unii, iar pe alții îi va osândi. Îi va ferici pe cei din dreapta Sa, pentru că au dat milostenie și au arătat dragoste și îi va osândi pe cei din stânga Sa, pentru că au fost lipsiți de aceste virtuți. Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu și face să se coboare mila lui Dumnezeu asupra omului. Milă dăruiește, milă află, dragoste dă, dragoste primește. Nu avem nevoie de multe lucruri, ca să facem milostenie. Și ceva mic dacă dăruim cu dragoste, are mare preț înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pe cât ne stă în putință, să ajutăm și să miluim.

Avraam era cel mai bogat om în vremea sa, însă făcea și cea mai multă milostenie. După cum era inima sa era și mâna sa. Hristos a spus că dacă dăruim ceva fratelui, vom primi răsplată însutită în Cer. Aici pe pământ dăm lucruri neînsemnate față de cele pe care ni le dă Dumnezeu. Facem depuneri aici, ca să aflăm acolo sus. De altfel avem oare ceva al nostru? „Ale Tale dintru ale Tale”. Cele pe care le dăm sunt din cele pe care ni le dă Dumnezeu. Am spus și în altă omilie că milostenie nu înseamnă numai să dai ceva material, ci mai mare valoare are faptul de a da ceva duhovnicesc. Ce înseamnă milostenie duhovnicească? Înseamnă să-l iert pe vrăjmașul meu. În loc să-l osândesc, îi arăt milă, nu-l învinuiesc, nu-l urăsc, ci mă rog pentru el. Aceasta este o mare faptă de milostenie pe care poate să o facă creștinul.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos se prefăcea nebun, ca să sufere în această viață și să nimicească orice urmă de mândrie din sufletul său. Era un mare Sfânt, însă oamenii îl luau drept nebun și lipsit de minte și îl înjurau, îl disprețuiau și îl batjocoreau pe drumuri. Pe când pătimea unele ca acestea, a trecut prin apropiere o femeie virtuoasă pe nume Varvara.Văzându-l pe Sfânt, Dumnezeu i-a deschis ochii duhovnicești și a înțeles că era om sfânt, iar nu nebun, așa cum îl socoteau oamenii. I-a văzut și pe demoni, care vorbeau între ei: „Bine îi fac acestui înșelător de popor, care își bate joc de lume și îi înșeală pe oameni că este nebun. Când toți aceștia vor muri, le vom aduce învinuire, pentru că și-au bătut joc de Sfântul lui Dumnezeu.” Sfântul Andrei, care auzea toate cele pe care le spuneau demonii și pe care le auzea și Varvara, le-a răspuns: „Nu vă bucurați, pentru că eu l-am rugat pe Dumnezeu să nu li se socotească păcate cele pe care mi le fac. Așadar vă înșelați crezând că o să-i învinuiți în ziua Judecății.” Iar Dumnezeu, ca să arate atât Sfântului, cât și acelei femei virtuoase cât de bineplăcut este înaintea Lui acest fel de milostenie și iertare, pe care le-o dădea Sfântul Andrei oamenilor care îl batjocoreau, a deschis Cerul și a coborât un porumbel, care avea în cioc o ramură de măslin. A venit către Sfânt și cu glas omenesc a spus: „Primește, Andreie, această ramură de măslin, pe care ți-a trimis-o Părintele Luminilor, pentru că așa cum El este milostiv și îndurător și Îi pare rău de răutățile oamenilor, tot astfel și tu ești milostiv și îndurător față de cei ce te batjocoresc. De aceea ești fiu al lui Dumnezeu!”. Gândiți-vă ce mare încredințare a lui Dumnezeu! Așa cum Dumnezeu este milostiv, tot astfel și Sfântul, ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu, se asemăna Părintelui ceresc, avea însușirile Lui. Vedeți ce îndrăznire aveau rugăciunile lui! Se ruga pentru vrăjmașii săi!

Noi însă ne amărâm și ne supărăm, și în primul rând eu, când cineva ne osândește, ne înjură sau ne clevetește, pentru că avem mult egoism, pentru că nu suntem nepătimași, nu avem dragoste, nu avem suflet milostiv. Prima noastră grijă trebuie să fie aceea de a ierta și a ne ruga pentru oamenii care ne-au făcut rău. Cel care iartă din toată inima și se roagă pentru vrăjmașii săi, va primi de la Dumnezeu iertare pentru păcatele sale. Ceea ce semănăm, aceea vom secera. Osteneala, postul, rugăciunea, trezvia și milostenia ne vor schimba inima, o vor face milostivă și iertătoare față de aproapele și durerea celuilalt va deveni propria noastră durere. Să cercetăm ceea ce ne învață Sfânta Evanghelie, ca să ia chip Hristos înlăuntrul nostru și să devenim și noi încet-încet dumnezei după Har.

Există și alte feluri de milostenie duhovnicească. De exemplu îl ajut pe un om care nu poate să lucreze sau să se slujească. Există atâția bolnavi, atâția frați de-ai noștri care au nevoie de ajutor. Toți sunt chinuiți de gânduri, de probleme psihologice și toți au nevoie de un cuvânt bun, de un cuvânt de mângâiere. Îi cercetez pe cei întemnițați, pe bolnavi, pe cei aflați în suferință, pe bătrâni. Îl duc pe un păcătos la spovedanie și acolo i se iartă păcatele și se face vrednic de viața veșnică. Aduc pacea între doi soți care sunt în primejdie să se despartă și astfel rămân împreună. Ajut pe cineva să facă o faptă de milostenie. Iar mai presus de toate acestea, milostenie duhovnicească este rugăciunea pe care o facem pentru toți acești frați ai noștri și mai ales pentru vrăjmașii noștri.

Cu doi ani în urmă, într-un oraș din America, ne-am adunat la o biserică și vorbeam. După ce am spus destule, preotul care făcea traducerea a pus capăt cuvântului, urmând să continuăm a doua zi. Unul dintre ascultători era plin de neliniște. Voia să spună ceva. Eu am spus:

− Părinte, să ascultăm ce vrea să ne spună acest om.

S-a ridicat și, cu multă tulburare, ca să nu zic indignare, a spus:

− Părinte, ați vorbit despre Hristos, despre Apostolul Pavel. Ați vorbit bine, dar eu sufăr de necredință. Nu pot să cred în Dumnezeu. Cine îmi va da credința în Dumnezeu? Cine mă va izbăvi de această tiranie, de acest iad pe care îl trăiesc? Cine îmi va dovedi existența lui Dumnezeu? Și sunt atât de mulți care suferă ca mine. Cine îi va ajuta pe acești oameni?

I-am spus preotului să mai așteptăm puțin.

− Stai jos, omule al lui Dumnezeu, i-am spus. I-am vorbit despre existența lui Dumnezeu și i-am spus următoarea întâmplare:

„Napoleon, împăratul Franței, era foarte înțelept și avea o experiență deosebită în arta militară, adică era foarte priceput în a găsi moduri de a-i birui pe vrăjmași. Era de asemenea un om credincios și evlavios. Avea însă un general care nu credea în Dumnezeu. Împăratul știa aceasta și de multe ori a încercat să-l facă să creadă, însă el totdeauna se împotrivea și nu credea. Într-o zi, mișcat de dragoste, împăratul i-a spus:

− Generale, mâine la prânz te invit la masă.

− Pe mine? a întrebat generalul.

− Pe tine. Vreau să te ospătez. Nu primești?

− Este o mare cinste, însă nu sunt vrednic.

− Eu îți fac cinstea de a veni.

A doua zi la prânz, înainte de a sosi generalul, împăratul a luat o sferă și a așezat-o pe masă. A venit generalul.

− Ia loc, i-a spus împăratul. Primul lucru pe care vreau să ți-l spun este că această sferă a crescut singură aici pe masă.

Generalul l-a privit oarecum nedumerit.

− Maiestate, glumiți.

− Nu, nu glumesc deloc, a răspuns Napoleon. Cred cu tărie că această sferă s-a făcut singură. Nu știu cum s-a făcut, în orice caz a crescut aici pe masă.

− Așa ceva este cu neputință, a spus generalul.

− Eu cred că este cu putință.

− Dar, Maiestate, mă luați drept nebun?

− Da, ești nebun. Dacă această sferă mică, care nu spune nimic, crezi că a făcut-o cineva, cum nu crezi că tot universul, care funcționează cu atâta precizie, a fost făcut de Dumnezeu? Funcționează de mii de ani fără cea mai mică abatere. Pentru că și cea mai mică abatere ar putea să ducă la distrugerea întregii lumi.

− M-ați convins, cred în existența lui Dumnezeu”.

Auzind cele pe care le-am spus, cei ce ascultau au fost impresionați și au început să aplaude, pentru că această întâmplare era dovadă a existenței lui Dumnezeu. Acel creștin s-a liniștit, iar eu i-am spus:

− Fratele meu, vino mâine dimineață la biserică să te mărturisești și o să-ți spun și alte lucruri pentru întărirea credinței tale în Dumnezeu.

A venit, s-a mărturisit, i-am vorbit despre Dumnezeu, i-am trimis și o carte potrivită, ca să-l întărească în credință și astfel a apucat-o pe calea cea bună. Pe acest om îl adusese acolo o femeie evlavioasă, pentru că nu avea soartă sub cer. Trăia singur în străinătate, fără nici o rudenie. Acea femeie, când a înțeles că nu crede în Dumnezeu, i s-a făcut milă de el și l-a adus, ca să afle mângâiere în biserică. Vara trecută am primit un telefon de la această doamnă:

− Părinte Efrem, vă aduceți aminte de mine?

− Desigur.

− Dar de Kosta?

− Desigur, ce face Kosta?

− A murit. De două săptămâni încerc să vă găsesc la telefon, ca să vă spun că a murit Kosta, ca să-i faceți patruzeci de Sfinte Liturghii. Ascultați ce s-a întâmplat. A plecat în Grecia, s-a îmbolnăvit și s-a întors în America. Pe când se afla în Grecia i-am telefonat, ca să aflu ce mai face.

− Cum o duci, Kosta?

− Sunt bolnav, soră.

− Vino aici, vino să te ajutăm.

Așadar a venit înapoi. I-am spus:

− Kosta, să mergem la preot, ca să te mărturisești și să te împărtășești. Iar el, simțindu-se îndatorat, a spus:

− Da, să mergem.

I-am telefonat preotului, s-a mărturisit și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Apoi i-am spus:

− Acum, fiindcă ești bolnav, să mergem și la spital, ca să vedem ce ai.

Analizele au arătat că era plin de tumori canceroase. L-au dus la chirurgie, însă fiindcă era plin de tumori, l-au dus înapoi în salon. I-am spus:

− Kosta, trebuie să te împărtășești din nou.

− Da, să mă împărtășesc.

L-am adus pe preot cu Sfânta Împărtășanie. Era și bărbatul meu acolo în salon. A strigat la el:

− Kosta, deschide ochii, ca să te împărtășești. El însă intrase în agonia morții și nu înțelegea. Atunci, părinte, am căzut în genunchi și am început să plâng și să-l rog pe Dumnezeu: „Dumnezeul meu, deschide-i ochii și gura, ca să se împărtășească cu Sfântul Tău Trup și cu Preacuratul Tău Sânge. Fă milă cu el, Dumnezeul meu. Și în cele din urmă, pe neașteptate și în chip cu totul minunat, a deschis mai întâi ochii și apoi gura și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a închis din nou ochii și gura și a căzut în letargie. Eu și bărbatul meu de bucurie am îngenuncheat și am început să-l slăvim pe Dumnezeu cu multe lacrimi. Deodată și-a deschis și el ochii, s-a ridicat pe pat, și-a ridicat mâinile și a început și el să mulțumească și să-L slăvească pe Dumnezeu pentru mila pe care o făcuse cu el, pentru că se pare că simțea înlăuntrul său Harul lui Dumnezeu. Apoi s-a așezat singur pe pernă, a închis ochii și gura și cu trei răsuflări și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Când mi-a spus toate acestea la telefon, atât de mult m-am entuziasmat, încât i-am spus:

− Copilul meu, îți dau atâtea binecuvântări, încât nu le pot spune în cuvinte!

Vedeți, în ultima clipă a iconomisit Pronia lui Dumnezeu ca acest suflet, cu dragostea sa, cu mila sa, să se dăruiască pe sine, să-l aducă la predică, la biserică, la Dumnezeieștile Taine, la spital. Această dragoste nu poate fi răsplătită cu nimic. O mulțime de bani dacă i-ar fi dat, nu ar fi putut răsplăti această mare milostenie pe care a făcut-o cu el. Gândiți-vă: nespovedit, departe de Dumnezeu, fără credință și sprijin, a fost povățuit de ea către Dumnezeu. A crezut, s-a mărturisit, s-a împărtășit și a plecat cu marea nădejde a mântuirii. Și de acolo, fiind mântuit, se va ruga din recunoștință pentru acest suflet, care l-a ajutat să se afle acum în slava lui Dumnezeu și se va gândi: „Eram pierdut și, dacă această femeie nu s-ar fi aflat în calea mea, acum aș fi fost în iad.” Însă și acest suflet care l-a ajutat, ce cunună a primit! Această milostenie nu are margini. Iată ce poate dărui un om. În cazul acesta a fost ajutat un suflet. Închipuiți-vă dacă ajutăm multe suflete, cât de mare ajutor vom primi prin rugăciunile lor în ceasul ieșirii sufletului nostru!

Pentru aceasta și noi, atunci când cunoaștem pe cineva care este departe de Dumnezeu, care nu se mărturisește, să-i spunem câteva cuvinte, să-l ajutăm. Chiar dacă nu se întoarce, faptul că i-am vorbit despre Dumnezeu, că i-am dat câteva sfaturi, ca să-și schimbe viața, este o mare faptă de milostenie către aproapele și aceasta.

Un duhovnic avea un obicei foarte bun. De exemplu mergea să se mărturisească cineva, care, să presupunem, înjura. Îi spunea:

− Să mergi să-mi aduci zece oameni care înjură să se mărturisească și te iert. Mâine poți deja să te împărtășești.

Acela, ca să se împărtășească, se străduia să-i găsească pe ceilalți zece. Iată ce câștig. El îi aducea pe cei zece, iar aceia aduceau și pe alții, după cum le spunea duhovnicul.

Trebuie ca noi toți să fim milostivi cu semenii noștri, mai ales cu cei care sunt departe de Dumnezeu, care sunt săraci sufletește și răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Îi vedem pe hiliaști stând pe la colțurile drumurilor și înșelându-i pe oameni, ducându-i de la Hristos la diavolul și făcând foarte mult rău. Gândiți-vă acum, când noi creștinii facem ceva de acest fel, adică ducem suflete aproape de Hristos, ce mare lucru este! Mii de lumi nu prețuiesc cât un suflet! Pentru aceasta, cel care îl mântuiește pe altul, acoperă o mulțime de păcate.

Pe de altă parte însă văd și marea răspundere pe care o avem. Nu este păcat numai faptul de a greși cu ceva, ci tot păcat este și atunci când, deși am fi putut, nu l-am ajutat pe aproapele nostru, din trândăvie, din nepăsare sau lipsă de dragoste. De câte ori am văzut un om suferind și nu ne-am apropiat de el?

Trebuie, frații mei, ca noi creștinii, cu luminarea lui Dumnezeu, să luăm asupra noastră o nouă cruce, o nouă nevoință, cea de a-l ajuta pe aproapele, de a face milă cu el. Nu atât din punct de vedere economic, cât duhovnicește să ajutăm, pentru că acest fel de ajutor, această milostenie are o valoare uriașă. Mergem la un spital și vedem pe cineva suferind. Să mergem lângă el, să-i dăm o cărticică, să-i spunem câteva cuvinte: „Fă răbdare, este cruce, dragostea lui Dumnezeu este cu tine, Dumnezeu te pregătește ca să mergi lângă El.” Când este sănătos trupește, omul este mai rece și indiferent față de cele dumnezeiești, față de aproapele său, față de mântuirea sa și cuvântul lui Dumnezeu nu are înrâurire asupra sa. Când însă cade la pat și durerea începe să-i înmoaie inima, atunci lucrează și Dumnezeu în chip minunat, ca să primească cuvântul Său. Durerea schimbă sufletul, îl înmoaie și îl face receptiv în a asculta când i se vorbește despre Dumnezeu. Dacă în acel moment se apropie de el și un om al lui Dumnezeu și deschide și o cărticică, atunci cuvintele lui Dumnezeu au înrâurire asupra sufletului său și începe să se gândească la schimbarea sa, la întoarcere, la mântuire. Foarte mulți oameni își datorează mântuirea unei încercări, fie boală, fie necaz.

Odată eram la Tesalonic și am aflat că niște fii duhovnicești de ai mei se aflau la spital ….. De vreme ce mă aflam acolo, m-am dus la spital, am făcut semnul Sfintei Cruci asupra lor, i-am mângâiat prin sfaturile ce le-am dat. Acolo s-a apropiat de mine un tânăr, care era bolnav și mi-a spus:

− Părinte, puteți să mă spovediți?

− Desigur, cum să nu pot?

Am mers în salon și a făcut o mărturisire generală. Acest om nu se mărturisise niciodată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit să se afle acolo bolnav, să mă aflu și eu acolo, s-a săvârșit Sfânta Spovedanie, și-a schimbat drumul vieții și astfel boala i-a adus mântuirea sufletului său.

Așadar pe cât ne stă în putință trebuie să ajutăm, pentru că nu știm când anume ne va chema Domnul din această viață. Și să cerem de la Domnul să ne dea duhul dragostei, pentru că dragoste înseamnă milostenie. Cel care iubește știe și cum să miluiască. Dumnezeu îl iubește foarte mult pe sărmanul om, pentru că El este milostiv și îndurat.

V-ați gândit vreodată că în afară de lumea aceasta există și o altă lume, cea duhovnicească? V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care se află în temnița iadului? V-ați gândit că există suflete care suferă înfricoșător, pentru că nu au intrat în Împărăția lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? Aceasta este o mare milostenie: să ne rugăm pentru acești oameni, care se află în temniță și așteaptă ziua judecății. Tremură la gândul că va veni ceasul înfricoșatei judecăți, când o dată pentru totdeauna se va hotărî soarta lor și acea stare nu va avea sfârșit. Poate că ați văzut cum în vremurile de demult unii oameni munceau la ocnă, legați cu lanțuri de mâini și de picioare, siliți să lucreze în mine, la drumuri, să care pietre și să doarmă în noroi o viață întreagă. Și ce este aceasta în comparație cu starea în care se află oamenii osândiți veșnic? Se află în mare necaz. Dacă i-ați vedea, ați suferi foarte mult. Vă încredințez că așa este. „În iad nu este pocăință.” Adică pocăința sufletelor care au plecat din această viață și se află în iad nu este primită. Așadar cine îi va ajuta, cine îi va mântui? Biserica luptătoare, care suntem noi.

Acest lucru trebuie să ne preocupe foarte serios. Să ne punem în locul lor. O, ce mare binecuvântare ar fi, dacă ar exista cineva, ale cărui rugăciuni să aibă puterea să ne izbăvească din înfricoșătorul iad, să plătească datoria noastră și din starea de robie, să trecem în slava și odihna lui Dumnezeu! Această milostenie, pe care poate creștinul să o facă, este cea mai mare. Și să știți că rugăciunile oamenilor sfinți au izbutit această mare minune. În tradiția patristică și ascetică am citit despre mulți oameni care prin rugăciunea lor au scos suflete din iad. Și câți Sfinți au făcut aceasta, însă nu se știe, pentru că nu a fost scris nicăieri! Dumnezeu însă i-a slăvit pentru această mare milostenie a lor. Dacă un pahar cu apă are valoare și pentru el Dumnezeu dă răsplată în nume de ucenic, în nume de prooroc sau de drept, cu cât mai mare valoare are rugăciunea pentru miile și milioanele de oameni aflați suferință și osândiți la chinurile iadului?

Însă, ca să ajungă cineva la această măsură, încât sufletul să fie mișcat și să se roage astfel, trebuie să fie om duhovnicesc. Trebuie să se nevoiască, să se roage, să îngenuncheze, să fie milostiv, să studieze cărți duhovnicești, să se mărturisească, să se împărtășească și să fie cu luare aminte în toate. Astfel, rugăciunea sa dobândind îndrăznire, va izbuti să ajute sufletelor celor ținuți în robie, ale celor aflați în chinurile iadului, „pentru care Hristos a murit”. Mor oameni fără număr și nimeni nu se îngrijește de ei. Sunt uitați de toți. Noi ne îngrijim de ai noștri, de părinții noștri și de rudenii și facem parastase și ne rugăm pentru odihna lor, însă pentru ceilalți nu îngenunchem, nu vărsăm o lacrimă, nu ne ridicăm mâinile la rugăciune. Să ne străduim să devenim mai duhovnicești, să ne apropiem de Hristos, ca să-I vorbim. Cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât mai bine putem să-i vorbim despre cei care suferă. Când vă rugați pentru voi înșivă și pentru ai voștri, să vă rugați și pentru aceste suflete aflate în suferință, care nu au „unde să-și plece capul”.

Hristos a murit pe Cruce pentru fiecare suflet și dumnezeiasca Sa dreptate caută pricină, ca să-i miluiască pe acești oameni, ca să fie îndreptățită izbăvirea lor din osândă. Dumnezeu poartă de grijă acestor suflete osândite. Ele sunt osândite potrivit dreptății Sale, însă pe de altă parte milostivirea Sa spune: „Roagă-te pentru ei.” De ce? Ca să aibă îndreptățire, ca milostivirea Sa să biruiască dreptatea și să trimită mila Sa celor ce suferă acolo. Iar bieții de noi, fiind întunecați de păcat și de neștiință, nu dăm pricină dragostei lui Hristos să-i miluiască.

Mă rog, fiii mei, ca Hristos să ne dea Har, luminare și putere și în primul rând harul milosteniei, ca să miluim acele suflete, care au plecat în lumea cealaltă. Și dacă noi nu le uităm, nu ne va uita nici pe noi Dumnezeu când ne vom afla și noi poate în aceeași nevoie. Astfel vor fi primite postul și nevoința noastră înaintea lui Dumnezeu. Să mulțumim din tot sufletul lui Dumnezeu, că ne-a învrednicit să fim ortodocși și să avem putința de a milui și a ne nevoi pentru a ne afla în slava Sa cea veșnică împreună cu El. Amin.