– Părinte, unii consideră fariseism a merge la biserică şi a trece cu vederea dragostea şi jertfa.
– Ei, dar de unde ştiu ei aceasta? Sunt siguri de lucrul acesta?
– Aşa judecă ei.
– Dar ce-a spus Hristos? Să judecaţi?[1] Unul se poate să nu dea unui ţigan, deoarece are în vedere un bolnav care are mare nevoie şi îl ajută pe acela. Se va afla vreun trecător să-i dea ceva ţiganului, în timp ce bolnavului nu-i va da nimeni. Cum trag concluzii fără să ştie? Fariseism este atunci când cineva face fapta bună la arătare, ca să fie lăudat.
Îmi aduc aminte că în 1957 eram într-o mânăstire cu viaţă de sine, unde dădeau pentru fiecare ascultare o binecuvântare, potrivit cu cât de grea era ea. Deoarece atunci în mânăstiri era lipsă de oameni, unii părinţi care aveau putere îşi luau mai multe ascultări şi luau şi mai multe binecuvântări, dar le dădeau milostenie. Era acolo un monah căruia îi spuneau „sfoară”, pentru că toţi spuneau că acesta nu dădea nimic. Dar când a murit monahul acesta, la înmormântarea lui s-au adunat oameni săraci din Halchidiki, din Sfânta Maria Mare, din Satul Vechi, din Satul Nou[2] şi îl plângeau. Aceştia aveau boi şi cărau lemne, pentru că atunci transportul se făcea cu boii, nu ca acum cu maşinile. Ce făcea sărmanul acesta? Aduna-aduna banii care i se dădeau pentru ascultările ce le făcea şi când vedea pe vreun om că avea numai un bou sau îi murise boul său, îi cumpăra un bou. Şi atunci ca să cumperi un bou era mare lucru: costa 5.000 de drahme, dar şi banii aveau valoare. Ceilalţi părinţi dădeau cinci drahme la un sărac, zece la altul, douăzeci la altcineva, adică făceau astfel de milostenii care se vedeau. Ale aceluia nu se vedeau deloc, pentru că nu dădea precum dădeau ceilalţi, ci îi aduna şi ajuta în felul acesta. Astfel toţi îi spuneau: „Sfoară, sfoară”, şi i-a rămas numele „sfoară”, adică strâns ca sfoara. Şi în cele din urmă, atunci când a murit, s-au adunat sărmanii şi plângeau. „M-a mântuit!”, spunea unul; „M-a mântuit!”, spunea altul. Deoarece atunci, dacă cineva avea un bou, căra lemne şi îşi hrănea familia sa. Atunci părinţii au rămas uimiţi. De aceea spun: de unde ştii tu ce face celălalt?
– Părinte, atunci când cineva face milostenie, dar simte un gol, ce este de vină?
– Să ia aminte, ca nu cumva să fie mişcat de slavă deşartă. Căci atunci când are scop curat, simte bucurie. Ştiţi ce au făcut odată într-un oraş? Mi-a spus-o un avocat cunoscut, care este credincios. Se apropia Naşterea Domnului şi unii creştini au spus să se adune diferite lucruri, să le facă pachete şi să le împartă în piaţă la săraci – era atunci după ocupaţia germană când oamenii erau săraci. Avocatul le spune: „Deoarece ştiu care sunt cei săraci, mai bine să le dau pe ascuns”. „Nu”, îi spun aceia, „să le împărţim în piaţă spre slava lui Dumnezeu, ca să se vadă că ne interesăm de ei”. „Dar nu este bine”, le spune din nou acela. „Unde aţi găsit scris ca milostenia să se facă aşa?”. Dar aceia o ţineau pe-a lor. „Spre slava lui Dumnezeu…”, spuneau ei. Cu niciun chip nu i-a putut convinge. Dacă a văzut aşa, i-a lăsat. Au adunat, aşadar, pachetele în piaţa mare a oraşului şi chiar au înştiinţat că acolo vor împărţi pachete. Atunci au aflat toţi şi s-au năpustit nişte oameni ca nişte gorile, care le-au răpit pe toate. Şi astfel au luat pachetele cei ce erau barbari şi nu aveau nevoie, iar sărmanii săraci au rămas cu mâinile goale. Când cei responsabili au început să se împotrivească, au primit şi câte una bună spre… „slava lui Dumnezeu”. Vezi cum lucrează legile duhovniceşti? Unul lumesc este îndreptăţit să se mândrească şi să-şi facă reclamă, dar la oamenii duhovniceşti cum să se justifice aceasta?
– Părinte, există oameni care nu cred, dar sunt compătimitori şi fac fapte bune.
– Când un om lumesc dă cu scop curat şi nu din slavă deşartă, atunci Dumnezeu nu-l va lăsa, ci mai târziu îi va vorbi în inimă. Un cunoscut de-al meu, ce trăia în Elveţia, mi-a povestit odată următoarea întâmplare: O femeie bogată, dar atee, era atât de compătimitoare, încât ajunsese să-şi împartă toată averea sa la săraci şi scăpătaţi. În cele din urmă a rămas foarte săracă. Atunci toţi cei care au fost ajutaţi de ea s-au îngrijit să o aducă în cel mai bun azil. Dar cu toate că a făcut atâtea fapte bune, a rămas atee. Mergeau şi îi vorbeau despre Hristos, dar nu primea cuvântul. Spunea că Hristos n-a fost nimic altceva decât un om bun, un lucrător social şi alte teorii de felul acesta. Poate că şi creştinii pe care i-a cunoscut, nu au putut-o ajuta prin pilda vieţii lor. „Fă rugăciune pentru sufletul acesta!”, mi-a spus prietenul meu. În tot cazul a făcut multă rugăciune şi acela pentru întoarcerea ei. După o vreme mi-a spus prietenul meu: „Într-o zi când am mers s-o cercetez la azil, am aflat-o în întregime schimbată. «Cred, cred», striga ea”. I se întâmplase ceva care a schimbat-o. A cerut după aceea să fie botezată.
[1] Mt. 7, 1; Lc. 6, 37; In. 7, 24.
[2] Sate de lângă Sfântul Munte.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
