1. În dialogul cu tatăl fiului lunatic (Marcu 9,17-27), apare o întrebare pe care Mântuitorul nu avea nevoie să o pună, dar o face, ca de fiecare dată, pentru noi. Este, parcă, întrebarea unui medic care face anamneza pacientului: „De câtă vreme i se întâmplă asta?”. Tatăl îi răspunde: „Din copilărie”.
Dar ce se poate întâmpla unui copil (altfel decât o boală genetică sau o afecțiune neurologică), ce vină are el, ca să ajungă câmpul de confruntare al unor demoni antagonici, care caută să-l arunce „în foc și în apă”? Însă nu despre un diagnostic medical e vorba în Evanghelie, altfel Mântuitorul nu s-ar fi supărat pe ei la grămadă, „neam necredincios și îndărătnic”, ci de un episod de alienare psihică (și duhovnicească) a unui copil și care trebuie interpretat simbolic, din perspectiva unei răspunderi colective. Și e foarte semnificativ faptul că, în același capitol, imediat după episodul copilăriei demonizate, Mântuitorul îi opune, luând un alt copil „în brațe”, modelul copilăriei a cărei inocență trebuie primită ca pe El Însuși.
Mai sunt în text câteva detalii al căror simbolism este relevant pentru ce vreau să spun. În mistica iudaică, „duhurile mute” erau cele care îl împiedicau pe un om să se roage sau să vorbească despre Dumnezeu. Adesea asociate cu surzenia („duh mut și surd”), erau responsabile de incapacitatea celui posedat de a asculta și înțelege, nu comunicările uzuale, ci adevărul și învățăturile despre bine și rău, credință, iubire, Dumnezeu, adică tot ce ține de semantica duhovnicească.
La fel, aruncarea copilului „în foc și în apă” e o trimitere, pe de o parte, la nimicire, la dezintegrare (focul gheenei), pe de altă parte la frică și haos (simbolizate de adâncul oceanelor bântuite de leviatan).
Nu e chiar o lecție de parenting, dar e un context întreg despre marii demoni, frica, minciuna și duhul muțeniei, pe care-i grămădim asupra copiilor încă de la aducerea lor pe lume, fără să vrem, desigur, cel mai adesea fără nici măcar să gândim că le facem vreun rău, pentru că noi înșine, la rândul nostru, duhuri mute, dezintegrați, haotici, suntem victimele lor. Și insist să-i numesc demoni, nu traume, nu cu alți termeni din psihologie, pentru că sunt în mod real energii psihice lucrătoare, parazitare, care, inoculate sistematic odată cu dezvoltarea circuitelor lor neuronale, de la primele mici experiențe de viață, pun stăpânire pe ființa lor psihică și cresc odată cu ea.
2. Frica de a deveni părinți – nu responsabilitatea, ci frica (vom fi în stare? avem cu ce să-l creștem? cum merge sarcina? etc.), frica în care-i naștem, cu care ne gândim apoi în fiecare minut la viața lor, frica pentru orice bubiță sau căzătură, frica paralizantă de moarte, pentru că, da, suntem credincioși, dar în realitate nu credem în nimic după moarte, nici măcar n-avem chef să ne gândim la așa ceva, – de ce ne rugăm lui Dumnezeu, dacă nu ca să nu murim și ca să fim fericiți? Frica de suferință, pentru că suntem singura specie care n-am integrat suferința, n-am înțeles că este la fel de firească într-o viață de om ca starea de bine, nu „vine” de undeva, o nenorocire din afară. Frica bolnavă pe care le-o transmitem, apoi, copiilor prin toate îngrijorările noastre caraghioase, dar despre care credem că exprimă „responsabilitate”, „dragoste”, „grijă părintească”. Iar un pic mai târziu, frica de ce vor face ei în viață, frica de notele lor mici, sau că nu vor fi în clasa de excelență, sau că nu vor avea jobul visat de noi, frica că vor suferi, că nu vor avea, că nu le va ajunge, frica că trebuie să-și trăiască pur și simplu viața.
Până și cea mai neajutorată specie de pe lumea asta trăiește cu mai mult curaj decât avem noi pentru copiii noștri. Și de ce? Pentru că până și cea mai neajutorată specie are o așezare măcar instinctuală în ce înseamnă viața și moartea și sensul ei ca specie, și în această așezare își găsește pacea, în timp ce noi, fără nicio credință profundă despre viață și moarte, rătăcind dintr-o părere trecătoare în alta, de la o modă la alta, de la spaime la superstiții, fără nicio așezare solidă în adevăr și în sens, întrupăm dezintegrarea și haosul.
3. Iar prima pereche a fricii este minciuna. Pentru că, adesea, minciunile ne camuflează fricile cele mai profunde, dintre care cea mai mare e frica de moarte. Toate minciunile poartă în ele resortul ultim al fricii de moarte, ecoul minciunii paradisiace „nu veți muri”. De aici toate non-sensurile pe care i le spunem unui copil despre lumea sa, și în care nu credem nicio secundă și zâmbim de ele pe ascuns, dar care lui i se vor revela mai târziu ca minciuni. Primele și cele mai directe minciuni le va auzi, desigur, în casa sa.
Mai apoi, acel amenințător „Să nu mă minți!”, scrâșnit de părinți, e, de fapt, cea mai puternică invitație la minciună. De ce-ai mai spune adevărul, dacă trebuie să-l rostești în frică? Dacă adevărul nu e iubire? Din toate fricile vor învăța toate minciunile, toate eschivele, vor învăța că există totdeauna o cale mai ușoară decât confruntarea cu adevărul.
4. Iar duhul mut al copiilor, de care suntem, iarăși, răspunzători: incapacitatea lor de a articula ceva despre credința lor, nu neapărat profund, dar care să aibă sens pe viață și pe moarte și în care să creadă, de care să se bucure, să iubească, după care să trăiască, să dorească, altceva decât niște formalisme învățate la ora de religie. Duhul mut și surd față de învățăturile Evangheliei, pe care le cunosc cel mult ca pe niște lozinci, pentru că, altfel, îi creștem să fie egoiști, competitivi, pragmatici, eficienți, dar nimic despre iubire și spiritul ei de sacrificiu.
Muți suntem cu ei despre trecerea vieții acesteia ca o umbră, și cine le mai vorbește despre veșnicia lor, despre viața duhovnicească în care pot găsi așezare, pace, speranță și bucurie, dar cât de vorbăreți suntem despre cariere, joburi și ce ne mai aduce fericire. Îi ducem la Biserică, îi învățăm câteva rugăciuni pe de rost, deprind din jur câteva superstiții, dar nu le spunem nimic esențial despre Hristos și nu le punem în mână Evangheliile. Ce viață veșnică? Suntem atât de mulțumiți cu „să fie bine, mamă, să nu fie rău”. Ce mare adevăr, ce bucurii duhovnicești, ce sensuri pe viață și pe moarte? Mai bine filosofia de viață a unei gospodine.
Unde mai e copilul acela luat în brațe de Mântuitorul lumii? Atât de mult îi creștem ca pe niște copiii ai lumii acesteia, încât nu vor ști niciodată ce ne descoperă Sfântul Pavel, că „suntem fii ai lui Dumnezeu, și dacă suntem fii înseamnă că suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos”.
5. Și totuși, e atâta speranță în Evanghelia aceasta de la Marcu. E multă mustrare, dar infinit mai multă iubire și nădejde, așa cum, de altfel, e toată Evanghelia. Pentru că acolo e Hristos, Mântuitorul, Iubirea, n-avea cum să se termine altfel. Se tot supără El că nu-L înțelegem, dar îl primește și pe cel care spune: „Ajută necredinței mele!”.
Pe urmă, „De poți ceva”, spune tatăl. Și cât de smerit primește Hristos acest cuvânt de îndoială: „de poți ceva”. Era obișnuit ca alții să lase totul pe voința, nu pe puterea sa („de vrei, Doamne”), dar acest om obosit și cu inima frântă Îi spune cu neîncredere: „dacă poți”. Hristos îi primește rugăciunea și venită cu îndoială, dar îi întoarce omului aceeași greutate a îndoielii, însă îndoiala de el însuși: „Dacă tu poți!”. Îmi place mai mult versiunea aceasta a textului biblic („Dacă tu poți! Toate sunt cu putință celui ce crede”) decât cea din alte manuscrise („Dacă tu poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”).
„Dacă tu poți!” Tu ești cel care poți. Eu am venit ca tu să poți. „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face…” (Ioan 14,12). De cine ar trebui să te îndoiești mai mult, de Mine, sau de tine?
Preot Ioan Florin Florescu
